Nu mai stiu deloc.

Nu mai stiu cine sunt. Imi aduc aminte vag ca imi place sa fiu inconjurata de oameni si ca la un moment dat...imi placea sa scriu despre toti si toate. Si ca asta ma facea sa tresalt de fericire usuratica. Parca sa zic...daca ma screm ceva mai mult, imi revin in minte episoade legate si de pasiuni, de zambete si rasete in mijloc de noapte, poate chiar si de indragosteli efemere, care imi faceau inima sa se zbata, mai sa iasa.
Nu mai stiu cat de mult ma duce capul, cat de cinica sunt si cat de multe pot sa fac. Nu mai stiu nici cat de apreciata sunt, nici cat de feminina sunt, nici cat de amuzanta. Limba mi se impotmoleste molcom, iar cuvintele ies alandala, dupa o ordine pe care doar ele o stiu. O pacla pe creier ma impiedica sa leg ideile intre ele si sa urzesc planuri.
Parca sa zic ca imi placea sa-mi cultiv laturile esoterice si sa ii regasesc pe celti, mayasi si altii care au apus demult. Si parca, totodata, faceam lumea sa rada mereu in jurul meu, printr-o singura strambatura.
 Stiu doar ca era o vreme in care simteam ca pot sa le fac pe toate si ca imi faceam planuri si visam visuri cu ochii deschisi. Parca sa zic ca ma simteam bine atunci.
Acum ma uit in oglinda din garsoniera mea mica si cocheta si nu imi vad decat ochii de un verde usor spalacit, orbitele pierdute si o linie subtire care marcheaza gura. Parca si colturile buzelor sunt prea jos, arcuite stramb si trist. Incerc sa ma regasesc in culorile din si de pe fata mea, dar totul pare atat de strain, incat simt ca ma uit la altcineva, iar acel cineva se uita la mine cu o tristete care imi depaseste cu mult imaginatia.
Stiu doar ca ma cheama Ramona si ca am doi parinti care ma iubesc. Restul, imi este atat de confuz, incat...daca as putea, mi-as alege o alta Ramona pe care sa o reprezint si sa o construiesc de la temelii.
Ma poate invinovati cineva?

Eu si idolul meu

Imi aduc aminte si acum de momentul in care l-am cunoscut: era o zi de noiembrie, friguroasa, in care eu ma chinuisem sa arat decent de rafinat pentru o prima discutie cu cel care urma sa faca parte din juriul concursului pe care il PR-izam. Un punct de intalnire in fata Guvernului (Unde altundeva?) si un drum catre o ceainarie simpatica, unde urma sa ne mancam si sa degustam toate vorble pe care fiecare le avea in dotare.
 Era idolul adolescentei mele, cel pe care il analizam ori de cate ori aparea la televizor. Om, in esenta, justitiar incoruptibil in aparenta, care tragea cu dintii in a-si exercita corect si punctual meseria de jurnalist.
Odata vazut, nu-mi mai parea nimic amenintator la el. Totul era asa uman, incat daca as fi putut, cred ca m-as fi scarpinat la ochi, sa ma asigur ca m-am intalnit cu aceeasi persoana pe care eu o catalogasem deja ca fiind definitia duritatii. 
Eram fata in fata cu el si nu imi venea sa cred relaxarea si detasarea pe care o aveam in timpul discutiei, in jurul unei masute mici, unde el deja isi varsase din stangacie... ceasca de ceai: glumele curgeau una dupa alta, replicile inspirate de asemenea, subiectele nu se epuizau niciodata, iar intrebarea "Cand naiba te muti in Bucuresti " fusese deja punct cheie in dialog. Eram exact doi oameni care vroiau sa se descopere unul pe altul si faceau uz de ceea ce aveau mai bun in dotare- comunicarea si umorul acid.  Ma uitam cu coada ochiului prin ceainarie si vedeam privirile iscoditoare indreptate vertiginos asupra mea. Incepeam sa ma simt din ce in ce mai bine. Eram intr-o zi superba, dar friguroasa, cu un individ superb, dar cald, care mi-a incalzit si mie sufletul peste poate prin personalitatea lui.
Dupa ce am terminat intalnirea, el nu mai era idolul copilariei mele, devenise deja un amic vechi, pe care il regasisem la o ceasca de ceai, pe undeva pe langa Piata Victoriei.
Acum, la 3 ani dupa, am ramas prieteni in continuare, care se aud ocazional la telefon, dar care nu scapa niciodata momentul de a intepa ori de cate ori se poate, fie ca e vorba de job, fie ca e vorba de viata personala.
 La el, intotdeauna este: "Papusa, mai ai de gand sa faci mult meseria asta de rahat, care te tine nedormita noptile?" La mine, replica vine la fel de prompt: "Prietene, imparti aceeasi meserie de rahat cu mine. In locul tau, nu as comenta prea mult. Iar papusa asta e bulevardier. Ultima oara te-am lasat ok. Nu stiu cine te-a stricat intre timp, nemernicule."
Daca ma intreba cineva acum 5 ani daca voi ajunge vreodata sa ii vorbesc asa idolului meu din copilarie, probabil ca as fi negat cu cea mai mare vehementa. Dar uite ca atunci cand trebuie sa se intample, lucrurile se intampla, iar cursul firesc iti demonstreaza altceva: ca mintea cu nitica sclipire anihileaza orice granite.

Bai, dar asta nu e nefericire!

Zilele trecute ma gandeam la nefericirea mea: cat de amarata sunt, cat de singura si lasata de izbeliste de toata lumea. Probabil ca si izolarea are partea ei de vina, pentru ca mi-a rapit o parte din cele mai frumoase clipe pe care puteam sa le am la final de saptamana, pierduta printre necunoscutii din Centrul Vechi.
Dar mi-a dat alte momente izolarea asta, pe care abia astazi le-am constientizat: oameni frumosi in jurul meu, care impartasesc aceleasi pasiuni si credinte de viata cu mine, oameni din a caror poveste de viata am avut ce sa invat, oameni cu care si pe care i-am facut sa rada la final de seara, dupa o zi lunga de filmari. Oameni care ma imblanzesc in fiecare inceput de dimineata, zambindu-mi frumos si oferindu-mi cel mai de pret cadou- o discutie interesanta.
Acum ca astern pe foaie virtuala toata nelinistea mea, observ ca nici macar nu era atat de intemeiata, numai ca i-am dat eu o amploare atat de mare (nu eu, prostul de se numeste creier), incat Apocalipsa era mic copil pe langa situatia creata si imaginata de mine.
Asa ca daca viitoare cand ma mai loveste vreo melancolie din asta, o sa ma gandesc la ceea ce am primit cu adevarat in timp ce incercam sa ma inchid in mine: sfaturi prietenesti, informatii pretioase bune pentru spirit, partide de karaoke, reflexoterapie, relaxare prin yoga, carti taman bune de digerat pe ceas de seara si ceva... inghetata, pe alocuri.

Dezvirginarea: episodul yoga

Azi am facut yoga. Pentru prima data. Mi-am dezvirginat simturile amortite si m-am dedat medatiei de regasire. Curiozitatea m-a impins, recunosc cu mana pe inima. Curiozitatea si contextul prielnic.
N-as putea sa descriu senzatia decat laconic, cel putin in faza asta. Eram destul de sceptica, nu din pricina practicii, ci din pricina faptului ca simteam ca era o posibilitate destul de mare ca eu sa nu fiu receptiva la eliberarea gandurilor care ma napadesc. Pentru ca yoga in asta consta, in principal.
De relaxare nici nu putea fi vorba in mintea mea, dar am zis ca trebuie sa-mi musc limba, sa o fac sa taca si in acelasi timp, sa imi fac si capul sa taca, pentru ca in ultima perioada numai ineptii a debitat.
Cum ziceam, senzatia a fost greu de stapanit, pentru ca toate gandurile veneau buluc peste mine in faza initiala.Pana la un moment dat, cand lucrand cu a 3-a chackra, am inceput sa plang. La propriu. Doar cu un ochi, cu dreptul, pentru ca pe celalalt l-am lasat sa mai zaca in starea de amorteala si stapanire de sine. De ce? Nu stiu, poate pentru ca nu vroiam ca ceilalti sa imi vada sensibilosenia. Mare prostie.
Dupa plans, au urmat ceva furnicaturi si senzatia ca nodul din gat se mai atenueaza putin. Asta in lupta continua cu gandurile care ma napadeau. Pe final, amorteala degetelor si senzatia ca ceva imi apasa palmele si mi le incarca de greutate a devenit pregnanta. Am aflat ca nu e anormal, ci dimpotriva.
Nu am de gand insa sa ma opresc aici, pentru ca practica este mai mult decat interesanta si...curativa. In plus, e o ocazie in plus pentru mine sa fiu mai aproape de Orientul care mi-a mancat curiozitatea atata amar de vreme.