Manifest deschis catre barbati

Dragi barbati,

Sa stiti ca ne-am saturat sa asteptam ca voi sa faceti primul pas. Stim ca va dati mari cocosi, pana in momentul in care apare una dintre noi si va pune capac. Asa de mare capac, incat nu mai stiti cum sa actionati. Picioarele vi se inmoaie, creierul la fel, iar vorbele dispar inca inainte de a fi rostite. Stim asta. Pentru ca e normal. Intelegem . Ni se intampla si noua cu fiecare barbat interesant pe care il descoperim. Asa ca, pline de curaj,  luam noi haturile in maini si va dam semne ca sunteti pe drumul cel bun. Un zambet, o replica, un comentariu pe FB (ca tot se poarta). Insa disponibilitatea noastra este inteleasa gresit, iar asta ne deranjeaza. Pentru ca nu suntem nici de moravuri usoare(ma rog, o mare parte din noi) si nici disponibile de a fi mama copiilor vostri dupa prima intalnire. Asa ca va lasam cu buza umflata, sa va jinduiti la alta domnita de-a noastra, in ideea ca ea va va intelege poate pornirile .
Mai stim ca o parte dintre voi merita intr-adevar sa li se zica doar atat: "Vreau sa te f*t", pentru ca nu merita nimic mai mult sau pentru ca nu doresc nimic mai mult. Respectam asta, la fel cum dorim sa fim respectate a doua zi de dimineata. Aici domnii cu experienta pot invata pe tinerele sperante ale tribului cum si ce sa faca. Poate le si explica...cu aceasta ocazie de ce femeia trebuie sa aiba orgasm inaintea barbatului. Asta ca sa ne lamurim de pe acum.
Intelegem si ca vorbim mult, prost, ne entuziasmam si chicotim la orice rahat. E in natura noastra. La fel cum e intr-a voastra sa vorbiti despre fotbal si cururi. Cum noi nu ne bagam in cururile voastre, am prefera ca si voi sa nu va bagati in rahaturile noastre. Fiziologic vorbind.
Stim ca sunteti sefi de trib, va respectam autoritatea... pana in momentul in care alegeti sa va aratati din nou muschii in fata urangutanilor din clanul vecin: a mea e mai mare, mai frumoasa, mai desteapta, mai proasta, mai urata, mai nepriceputa... si alte cateva "mai"-uri pe care nu le mai mentionez. Va aducem aminte ca una din asta cu multe "mai"-uri v-a nascut si pe voi, la randu-i.
Nu ne dorim flori si bomboane in fiecare zi. Nici macar inele, rochii si pantofi. Pentru ca nu suntem si nu vom fi niciodata atat de...telurice. Ne dorim zambete dimineata, sorbit din ochi la pranz si o imbratisare stransa seara (ca vine cu o partida nebuna si repetitiva atasata, e partea a doua).
Ne place sa ne deschideti usa la masina, sa ne dati mana atunci cand coboram, sa ne imprumutati jacheta, dar nu fiti gentilomi inchipuiti, pentru ca ne dam seama de asta in momentul in care ne lasati pe noi sa intram primele in restaurant.
Am vrea sa fim sincere cu voi, serios ca am vrea, dar cand va vedem atat de chititi pe propriile voastre idei, idealuri, metode de actiune, strategii, stari, sprancene ridicate, atitudini zeflemiste, zau ca ni se taie orice chef de a va zice: "Te plac!" Asa ca, resemnate, ne indreptam catre urmatorul.
Si stiti de la ce porneste asta? De la teama. Doar de la teama. Si la noi...si la voi.
                                                             
                                                                          ***

As mai avea si altele, dar pastrez de samanta pentru o continuare. Hai sa citeasca toata lumea cu spor!

Game off. Play off. Brain off.

Ati observat si voi ca nu mai stim sa ne jucam?
Ca in toata goana copulatiei, nu mai vrem sa ne aducem aminte cum e atunci cand arunci o replica si astepti una la fel de buna din partea celuilalt. Care nu sa smulga zambete, ci sa te provoace sa il oralizezi pe cel din fata ta. Sa ii induci stari, sa te joci cu emotiile, cu imaginatia si cu faptele. Mai ales cu faptele, prin vorbe.
 Am ajuns atat de plictisitori si ingramaditi in propriile ganduri, incat joaca a devenit o povara in plus pe care creierul nostru nu mai este in stare sa o implementeze. Rugina a pus stapanire pe noi, iar gandurile ne-au devenit mecanice si pline de mucegai.
Suntem inchistati, incordati si plini de eul nostru copulativ, gata sa se reproduca virtual/non virtual pe la orice colt de strada, ca ultima prostituata, plina de sifilis. Nu mai gandim frumos, nu mai vedem frumos, dar mai ales nu mai vorbim... frumos. Pentru ca nu mai vrem si pentru ca nu mai avem cu cine.
Orice replica atipica si plina de entuziasm este privita cu scepticism si cu un incruntat de sprancene, urmat de o tipica reactie: "E nebun/a, ma! Ce zice asta aici?"
Am omorat jocul din fasa. Candva, probabil ca o sa ii ducem dorul.

Afirmatie pentru normalitate. Normalitatea mea

Nu-mi pasa de ceea ce zice lumea despre mine. Nu-mi pasa de etichete, de faptul ca ma fac nebuna sau ciudata, pentru ca stiu ca ciudatenia mea este ceea ce ma diferentiaza de masele amorfe. Iar nebunia e poate cel mai lipicios lucru dintre toate, care aduce alaturi de mine oameni frumosi.
Nu-mi pasa ca zic ca sunt impertinenta, pentru ca stiu ca impertinenta mea este doar o crusta mai groasa, pe care doar cei mai frumosi dintre cei mai frumosi reusesc sa o penetreze si sa o faca in felul asta si mai speciala.
Nu imi pasa ca mi se spune ca am replici exagerate, pentru ca stiu ca iubirea mea si dovezile mele de iubire neconditionata se vor duce mereu catre cei care au nevoie si care sunt dispusi sa o primeasca, fara a o transforma in ceva urat sau exagerat (cand vom intelege oare ca iubirea nu este ceva rau?)
Nu imi pasa de faptul ca mi se zice ca ma imbrac ciudat. Asta voi afirma de fiecare data cand sunt intrebata si ma voi declara o fana infocata a neconventionalului. Acceptarea este primul pas.
Nu imi pasa de singuratatea inchipuita de care sunt acuzata, pentru ca stiu ca interiorul meu este impacat cu sine. Iar exteriorul aduna cei mai frumosi oameni in jurul singuratatii inchipuite. Si inca din ce in ce mai multi.
Nu-mi pasa de mainstream, cu toate ca il accept. Nu-mi pasa de conventii, pentru ca limiteaza. Nu-mi pasa de absolut, pentru ca stiu ca nu sunt perfecta. Uman vorbind. Ca tindem spre...este deja altceva.
Imi pasa in schimb cand lumea din jurul meu face dovada omeniei prin gesturi simple, prin zambet sau printr-o privire deloc insinuanta. Imi pasa de problemele si suferintele altora, pe care incerc sa le rezolv daca imi sta in putinta. Imi pasa de iubirea neconditionata care vine de la un strain sau de la un prieten, de marinimie si umilinta. Dar mai ales de respect. Pentru ca oameni ramanem, pana la urma. Unii mai jos, altii mai sus. Si nu, nu social. Nici financiar. Pentru ca asta conteaza cel mai putin, iar pana ne vom obisnui mintile noastre obosite sa inteleaga asta, va mai dura ceva. Ceva mai mult.
Imi pasa de tot ce e frumos. De frunze, de soare, de iarba proaspata, de zambete, cirese si inghetata. De toate lucrurile pentru care uitam sa multumim zilnic. Si de emotiile pe care ni le reprimam dintr-o naivitate iesita din comun.
Dar cel mai mult imi pasa de voi. Asa imperfecti cum sunteti. Si va iubesc in imperfectiunea voastra. Asta da nebunie!

Unii-altii

Unii asteapta un telefon, altii asteapta primul sarut cu o nerabdare iesita din comun.
Unii asteapta sa fie ceruti, altii asteapta sa intalneasca sufletul-pereche.
Unii asteapta nasterea,altii asteapta moartea.
Unii asteapta sa fie remarcati de cineva, altii asteapta sa se puna valul invizibilitatii peste ei.
Unii asteapta sa faca averi, altii asteapta sa se consume.
Unii asteapta seara intalnirii, altii asteapta dimineata de dupa.
Unii asteapta sa cada, altii sa se ridice.
Unii asteapta sa isi vanda sufletul pe trei arginti, altii sa il cumpere, in functie de necesitati.


Toti asteapta, de fapt, sa traiasca. O secunda, o zi, un an. Pentru ca au auzit ca e mare treaba asta cu traitul. Atunci cand vom renunta la asteptare, vom intelege ca viata merita, de fapt, sa fie traita. Mereu. Ca trecutul nu trebuie sa ne lege, iar viitorul nu trebuie sa ne angoaseze. Pentru ca numai prezentul conteaza, in definitiv. 

Top 10 intrebari - dilema

1. Sa o aleg pe ea sau pe prietena ei, care imi face ochi dulci ori de cate ori ne intalnim?

2. Sa il f *t sau sa ramanem prieteni foarte buni? Dar daca il f*t o sa mai fim prieteni asa buni?

3. Sa iau pastila de a doua zi?

4. De ce nu imi raspunde la telefon? Hai sa ii trimit un SMS.

5. Ce a gasit la mine? De ce iese cu mine? De ce ma vrea atat de tare?

6. Crede ca ma cumpara cu o cina si un buchet de flori?

7. Si daca vreau sa imi deschid singura usa de la masina, ce?

8. Dar daca maine se sfarseste tot?

9. Oare isi da seama ca nu sunt epilata bine?

10. Cum o fac sa inteleaga ca imi place?

...cand apar intrebarile astea, intotdeauna urmeaza probleme. Am zis!

Cat de prost ai ales pana acum?

E complicat cu relatiile. Foarte complicat. Atat de complicat, incat cei mai multi renunta la cautare inca de dinainte de a o incepe.
Toata lumea te invata: "Cum sa il/o cuceresti", "Cum sa il/o pastrezi langa tine", "Cum sa iti condimentezi viata sexuala ", "In ce pozitii sa il/o dai pe spate", "Ce sa ii zici pentru a nu o/il supara". Insa nimeni nu te invata ce sa alegi. Pentru ca asta, de fapt, este punctul zero: alegerea. Alegerea celui potrivit. Celui pe care sa il cuceresti, sa il pastrezi langa tine, sa il dai pe spate, sa nu il superi si alte "sa nu-uri" de rigoare. Nimeni nu te invata asta, cum nimeni nu te invata cum sa fii tu insuti,cum sa comunici si sa emiti corect gandurile si intentiile tale.  Asta vine din intuitie, din cunoastere, din acele simtiri pe care ni le ignoram intotdeauna, pentru ca nu sunt in acord cu ce zice creierul ala mare si prost de ne ocupa cutia craniana.
Suntem tentati mai intotdeauna sa alegem prost. Sa alegem acel prototip pe care revistele, filmele si cei din jur ne invata sa il alegem. Chiar daca nu ni se potriveste. Chiar daca e ca nuca in perete. Vrem mereu ceva diferit de noi, pentru ca asta cica ne-ar completa pe noi, ne-ar face un intreg. Pentru ca in prostia si naivitatea noastra, exista mereu ideea ca diferenta se va atenua si ca doi vor deveni unul. Identic si la fel, sa-mi fie iertata licenta poetica.
De ce se intampla asta? Pentru ca nu ne cunoastem suficient de bine sau pentru ca ne negam niste calitati/atribute/abilitati care nu se incadreaza in tiparele colectivului. Si uite asa, alegem baiatul rau-criminal in serie si mitocan, pe care mama+vecinul+tata+sora il urasc, in loc sa il alegem pe cel care vine cu flori in fata casei si face fericita toata lumea din jurul lui.
Avem meteahna stupida sa ne negam dreptul la fericire, doar pentru a indrepta ceva sau cineva care nu poate fi indreptat. Si ne chinuim, si ne chinuim, si ne dam cu capul de pereti, pana cand constatam ca am facut alegerea gresita. Moment in care se intampla inevitabilul: continuam, in stupizenia noastra, sa ne convingem pe noi, si pe ceilalti, ca nu a fost o greseala si ca relatia este perfecta. La fel si alegerea. La fel si noi. Pentru ca este imposibil ca noi sa alegem gresit, noi stim ce ni se potriveste.

Dar noi nu ne cunoastem suficient de bine. Cum am putea alege vreodata corect? Cum am putea intelege ca acel intreg pe care il cautam vine de fapt din noi..si nu din ceilalti? Fericirea si linistea tot de acolo vin, nu din ceilalti. Ce vine pe langa, se numeste rezonanta sau simpatie. Si e deja conditionata.

PS: Astept un manual care sa te invete cum sa alegi corect si sa isi asume responsabilitatea esecului.