Relatia mea cu Patrick a (re)inceput acum o luna, cand mi-am dat seama ca avocatii nu se imbraca degeaba in costum. Apart from bussiness considerents, e si o chestie care are mare lipici la tipe. Iar el stia asta, drept pentru care si-a flendurat costumele prin fata ochilor mei cam vreo jumatate de ora in fiecare zi. Ostentativ, am zis. Ostentativ! E ca si cum ar fi implorat, practic, sa il bag in seama.
Nu a fost nevoie sa se chinuie prea mult, pentru ca l-am remarcat din prima. Atitudinea l-a facut sa iasa din anonimat. Ma rog, atitudinea si ochii lui albastri, care mi-au declansat cea mai acuta ceata de creier pe care am avut-o vreodata. Nici acum nu am iesit din ea, dovada ca stie sa isi puna in aplicare skill-urile avocatesti de manipulare a sufletelor.
Ce ma deranjeaza foarte mult e ca am picat instant in mrejele lui, ca o matza atrasa de o pipeta cu lapte. Cred ca am, cumva vreun fetis cu avocati sau costume, ca altfel nu imi explic senzatia care a pus stapanire orbeste pe mine. E ceva in privirea lui care ma face sa scormonesc marile, cerurile si amintirile unor vieti anterioare, in incercarea mea de a rationaliza tot. Dar el nu ma lasa. Imi spune ca oricum nu conteaza si imi mai da cate vreo replica banala de prin filme, zambind strengareste pe sub barba abia mijita. De parca as fi eu Mafalda tuturor productiilor cinematografice de pana acum!
Cel mai mult imi place la el, dincolo de costume, faptul ca stie sa fie barbat. Si recunoaste copilul din el, in acelasi timp. Moment in care da ochii peste cap si tranteste cate vreo traznaie. Mai ceva decat ale mele. Dar ce ma topeste la propriu este zambetul subinteles pe care il afiseaza. Acel zambet care rascoleste creiere si inimi, acel zambet superior al arienilor care reneaga orice urma a existentei altei rase.
Inca ma obisnuiesc cu el, cu zambetul lui, cu toate costumele si atentia care i se acorda la orice colt de strada. E greu, dar...ce pot sa zic, sunt pana peste cap!
Ou, mi-a dat voie sa il prezint. Cica vrea sa oficializam totul: Eu si Patrick.
Nu a fost nevoie sa se chinuie prea mult, pentru ca l-am remarcat din prima. Atitudinea l-a facut sa iasa din anonimat. Ma rog, atitudinea si ochii lui albastri, care mi-au declansat cea mai acuta ceata de creier pe care am avut-o vreodata. Nici acum nu am iesit din ea, dovada ca stie sa isi puna in aplicare skill-urile avocatesti de manipulare a sufletelor.
Ce ma deranjeaza foarte mult e ca am picat instant in mrejele lui, ca o matza atrasa de o pipeta cu lapte. Cred ca am, cumva vreun fetis cu avocati sau costume, ca altfel nu imi explic senzatia care a pus stapanire orbeste pe mine. E ceva in privirea lui care ma face sa scormonesc marile, cerurile si amintirile unor vieti anterioare, in incercarea mea de a rationaliza tot. Dar el nu ma lasa. Imi spune ca oricum nu conteaza si imi mai da cate vreo replica banala de prin filme, zambind strengareste pe sub barba abia mijita. De parca as fi eu Mafalda tuturor productiilor cinematografice de pana acum!
Cel mai mult imi place la el, dincolo de costume, faptul ca stie sa fie barbat. Si recunoaste copilul din el, in acelasi timp. Moment in care da ochii peste cap si tranteste cate vreo traznaie. Mai ceva decat ale mele. Dar ce ma topeste la propriu este zambetul subinteles pe care il afiseaza. Acel zambet care rascoleste creiere si inimi, acel zambet superior al arienilor care reneaga orice urma a existentei altei rase.
Inca ma obisnuiesc cu el, cu zambetul lui, cu toate costumele si atentia care i se acorda la orice colt de strada. E greu, dar...ce pot sa zic, sunt pana peste cap!
Ou, mi-a dat voie sa il prezint. Cica vrea sa oficializam totul: Eu si Patrick.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentezi?Tare, sa te auda toata lumea:
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.