Morbidul din noi

I s-a taiat legatura cu exteriorul. Deodata, ca si cum un fulger ar fi pedepsit teluricul pentru neobrazarea de a se crede divin. Urechile i s-au astupat, gura i s-a umplut de haos, iar ochii s-au zaharisit a neant. Rasuflarea emana gheena si suspine. Mainile strigau dupa libertate, iar picioarele incercau sa nu se impiedice la fiecare pas.
A inceput sa nu ii mai pese: nici de el, nici de ea, nici de ei, pentru ca a inghitit prea mult timp aerul nociv al experientelor si problemelor pe care le toti le aveau si le trimiteau catre ea, catre aceasta aroganta ascultatoare si "rezolvatoare" de probleme suspinate si sughitate.
I-a ras pe toti de jur impreujurul ei si a ales sihastria. Sentimentele s-au anihilat, iar simtirea a murit, asa cum moare speranta la capat de drum. Se saturase sa ii asculte, sa inteleaga, sa accepte, sa ierte, sa asimileze, iar inima ei se ingreunase de atatea experiente care nu ii apartineau.
 Si-a impietrit inima, in semn de protest fata de tot ceea ce lasase sa se nasca si sa creasca in jurul ei. Tarziu si-a dat seama ca nu facuse bine, cand a vazut ca nici macar cele mai frumoase si simple gesturi nu stia sa le aprecieze la justa valoare. De fapt, nu stia sa le aprecieze deloc. Nu mai simtea. Nici in inima, nici in suflet, nici in gat, nici in ochi, nici in urechi. Era o bula, "animata" de praf innegrit, purtat de dorinte negre.
Atunci si-a dat seama ca e singura in fata fulgeratorului destin, ca si-a pierdut calea si ca nu simte ca apartine nici de jos, nici de sus, nici de mijloc. Ca nu isi doreste nimic, ca nu are niciun vis si ca a ramas fara pasiuni. Fara prieteni, fara iubire, fara emotii. Nu era pentru prima oara. Se simtea prinsa intre lumi, dorinte si locuri si nu mai stia ce sa vrea si cum sa ceara.
In avantul si disperarea confruntarii cu neantul, au curs insa primele lacrimi. Se dezghetase. Singura, in fata destinului, si-a dat seama de miicimea sufletului ei. Mai era o sansa.