X Factor nu e Vocea Romaniei. Vocea Romaniei nu este X Factor.

Daca ma intrebati pe mine, X Factor nu este si nu va fi niciodata competitor pentru Vocea Romaniei. Zic asta nu prin prisma audientelor si a market share-ului, ci din perspectiva calitatii pe care una o aduce, iar cealalta o anuleaza grosolan. Una transmite emotie, cealalta o da dracului... intr-un colt ascuns al macaralelor de filmare.
La origini, X Factor are un format simpatic, format pe care insa Antena nu l-a preluat la modul real al cuvantului: incepand cu notorietatea juriului si terminand cu productia in sine. Impresia pe care mi-o da mie X Factor este de copie fragila, pe bugete mai mici, care nu ca nu se ridica la nivelul originalului/ franchizei, ci nici macar nu reuseste sa isi atinga obiectivele de copie. Un juriu semi-anost, ales pe criterii stiute de capii proiectului, in care opinarea se face in cel mai antipatic mod cu putinta. O preselectie semi-obscura, din care nu reiese decat ca romanii sunt niste pamplici (ce-i drept, grosul fusese deja la "Romanii au talent") si niste comentarii, de prisos, din nou, din partea juriului.
Ca imagine si ca branding, X Factor are cote slabute- Paula isi face probabil singura partea de make-up si hair-styling, iar pe plasma mea de acasa ii vad mereu porii. Si pe ai ei, si pe ai lui Morar. Laolalta cu picaturile de transpiratie de sub nas, de pe frunte sau de prin alte locuri unde s-au mai aruncat ochii mei.
Aici, rolul juriului pare a fi de a da cu parul in orice urma de talent care exista, din momentul in care domnul Mihai (ce a incercat sa preia rolul de Cowell) spune unuia dintre putinii pustani talentati care au calcat pe scena: Tu din ce an vii? Canta si tu o melodie din 2011, nu Deep Purple.
Productia nu ma incanta absolut deloc, cu atat mai mult cu cat miscarile de camera sunt total neinspirate, macaralelel se departeaza pe momentele esentiale si trec in plan general, iar succesiunea cadrelor este un pic obositoare...pe alocuri anosta. Replicile lasate nu sunt relevante, cadrele de legatura....mai bine nu erau, emotia publicului....nu ma face sa empatizez deloc.Am impresia ca show`ul a fost realizat pe modelul: bifam toate punctele din original, sa ne asiguram ca respectam itemii, fara a fi adaptat la realitatea de p teren, in speta... scena.
Vocea Romaniei, pe de alta parte, e alta mancare de peste. E un show inteligent, inteligent produs, inteligent pus in scena. Branding-ul Pro si-a pus amprenta pe toata emisia, cum era si de asteptat. Avem 4 mamuti in juriu, fiecare cu branding-ul lui, pe care ii leaga fie o imensa experienta in muzica, fie experienta  "a face din rahat bici" pe parte de productie muzicala. Avem o Loredana impecabila si gaga-ista in outfit si un Brenciu mereu pus pe glume, un Moga linistit si un Smiley care impunge uneori. Personajele sunt aervtat de bine construite, incat nici nu mai este nevoie sa detaliez. Replicile sunt incredibile, interactiunea dintre membri juriului si participanti este savuroasa. Opiniile sunt pertinente, argumentate si nu aruncate cu barda.
E un show care transmite ce trebuie sa transmita si care se joaca atat de mult cu emotiile, incat un emotiv ar fi in stare sa planga incontinuu dupa fiecare prestatie.
Productia este impecabila. Oricat de mult m-am chinuit sa observ erori in montaj, nu m-am ales decat cu frame-uri putin mai lungi pe care le-au lasat in succesiunea de cadre. Platoul este spectaculos, iar camerele alea, ale dracului camere, se misca exact cat trebuie si atunci cand trebuie. Cadrele imi arata emotia si pasiunea.

Asa ca... despre ce competitori vorbim noi, mai exact?

(Considerati-l replica pentru articolul aparut pe www.rtv.net pe acelasi subiect)

Un fel de multumesc

Am invatat multe din ultimul an, poate chiar mai multe decat in anul de dinainte. Cred ca este un circuit normal, in care intra fiecare dintre noi, pe rand, dar ceea ce conteaza cu adevarat este cat de mult constientizeaza fiecare dintre noi ceea ce i se intampla si motivele pentru care lucrurile se intampla intr-un fel, si nu altfel.
Despre mine, pot sa zic ca am invatat cine imi sunt prietenii si ce inseamna dragostea adevarata. Chiar mai mult, am invatat sa descopar care este rolul fiecarei persoane in viata mea si cat de mult trebuie sa ma retrag in momentul in care vad ca drumurile noastre se duc in directii diferite. Amavut de  invatat cate ceva de la fiecare, fie ca a fost vorba de lucruri bune, fie ca a fost vorba de lucruri rele. Pe cele bune, le-am savuratzambind, iar pe cele rele le-am tratat cu un oftat si cu o agitatie cum numai eu as putea sa le concep. Dar am invatat.
Am invatat ca orice coboras are un urcus si ca legea compensatiei functioneaza intotdeauna, suficient de bine incat sa te readuca pe linia de plutire.
Poate mai mult decat orice, am realizat ceea ce imi place sa fac cu adevarat, avand curajul sa iau atunci cand vreau si sa duc totul mai departe.
Anul asta mi-a adus aproape oameni frumosi, cu care am colaborat si pe care am ajuns sa ii indragesc dupa prime discutii. Oameni care apreciaza si sar in ajutor atunci cand este cazul, oameni care sunt alaturi neconditionat si care nu pun intrebari, ci zambesc tacit, in semn ca au inteles.
Alti oameni sunt pe cale de a fi descoperiti, la momentul potrivit, in discutiile si contextele potrivite.
In continuare, nu cred in coincidente si am ajuns sa cred mai mult decat oricand ca nimic, dar absolut nimic nu e intamplator. Ridic cuvintele mele la rangul de truisme, stiu, dar numai in felul asta le pot da o valoare cu adevarat.
Cei mai frumosi oameni am descoperit in oameni pe care ii vad sau ii revad de cateva ori pe an, in oameni pe care nu ii intalnesc decat de cateva ori pe luna, dar pe care atunci cand ii vad, realizez cat de speciali sunt.
Sunt norocoasa, atat pot sa spun.
 Tanjesc inca dupa himere, dar moderat. Si asta nu poate fi decat de bine. 

Domnilor, interzicem si noi pantalonii skinny?

Un lucru ma enerveaza mai tare decat sigla Apple pe profilurile de FB ale tuturor: pantalonii skinny pe ciolanele groase ale indivizilor care se vor a fi trendosi. Prin definitie, nenoroceniile alea de pantaloni, pe care nu ii inghit de nicio culoare, au fost inventati pentru a fi folositi de cei care au circumferintele foarte mici la nivel de coapse, pulpe si alte circumferinte care intra la categoria asta. Adica sunt mai slabuti, mai inalti, mai trasi printr-un inel, mai mici, dar friavi. In orice caz, is subtiri. Subtiri! SUBTIRI!
In momentul in care schimbam circumferintele, retinele mele isi autoprovoaca o stare acuta de dezgust, pe care il duc mai departe catre o senzatie de voma verbala manifesta intracranian. Imaginile declansatoare sunt de tipul: 1.65 m, combinat cu picioare de fotbalist greu incercat, combinat cu tenisi sau...mai rau, pantofiori lacuiti cu varf ascutit de lance. Oricum, din scenariu nu pot lipsi picioarele de fotbalist, chiar si curul gras, cat mai bombat daca se poate,  astfel incat sa se pastreze in picioare argumentul pe care tot il aduc la inaintare de ceva randuri incoace.
Asa ca domnilor, va rog, cand iesiti din casa, uitati-va prelung la picioarele voastre. Daca din intamplare corespund celor relatate mai sus, alegeti, rogu-va, un alt model trendos de pantaloni, astfel incat sa nu fiu fortata sa vomit verbal tot felul de perle pline de manifest artistic. Dar, bineinteles, nu pantaloni albi, mulati, prin care se se intrezareasca stromeleagul. E si mai inaltator sentimentul care ma incearca in acele momente. 

Sa ploua cu normalitate! Oare?

Inspir si expir adanc. Astept. Incerc sa ma automotivez .. gandindu-ma ca schimbarea vine la momentul potrivit si numai daca iti doresti suficient de mult. Nu ca nu as fi recut prin schimbari zambicioase in ultimele luni, dar sa fiu a naibii daca nu mi-as mai dori unele, ceva mai inaltatoare si datatoare de zambete decat cele prin care m-am scaldat pana acum. Asta este meteahna fiecaruia..sa isi doreasca mereu mai mult decat are si mereu sa caute linistea si echilibrul in lucrurile simple pentru altii, dar complicate pentru el... ca persoana.
Probabil ca am ajuns intr-unul din punctele de cotitura in care incep sa analizez si sa ras..ras...ras..analizez micile momente care imi lumineaza ziua: o discutie, o gluma, o privire, un zambet... poate chiar greselile in care ma afund zilnic si pe care continui sa le repet, ca pe o moara stricata.
  Problema e ca momentele zambicioase de care ma bucuram pana acum au  devenit insuficiente si le lipseste stralucirea, care sa declanseze echilibrul si multumirea.  Stiu ca dincolo de ele se ascunde ceva grandios, pe care inca nu l-am descoperit, doar pentru ca nu am cautat suficient de mult.
Dar oare trebuie sa caut sau sa astept? In fond, cum se intampla lucrurile astea? Vin cand le ceri sau cand esti pregatit sa le primesti...ca sa fiu a dracu de nu sunt pregatita sa le primesc pana la ultima picatura, dar se lasa asteptate. Prea asteptate. Atat de asteptate, incat uneori imi vine sa las tot si sa ma izolez in adancul celei mai negre pesteri, doar pentru a nu mai fi nevoita sa ma vad cum le caut, sa le identific... in orice prostie normala ma inconjoara.
Dar cred ca aici este partea in care gresesc, si asta pentru ca normalitatea nu ma defineste, cu toate ca mi-o doresc mult uneori. Poate chiar prea mult..de unde si cautarile continue sau asteptarile la fel de continue, urmate de deziluzii sau angoase pe masura.  Si asta pentru ca oamenii normali isi gasesc fericirea atat de repede. Nazuintele normale satisfac atat de usor,  iar ratiunea limitata nu te lasa nicicand sa iti dai seama cat de neimplinit sau nefericit esti. Drept pentru care, traiesti intr-o inertie care iti face bine, pentru ca nu vezi dincolo de limitele pe care ti le impui singur.
 Odata ce treci de partea anormalilor, incep intrebarile, angoasele si iar intrebarile.  Realizezi ca pe masura ce te intrebi mai mult, iti mai dispare o parte din zambet, iar bucata de vis isi ia zborul, suprimata de ratiune.
Dracia dracului, de unde si pana unde am crezut eu ca pot fi atat de normala?