Ciocnirea iubirilor.

Tare as vrea sa stiu cum te gandesti la mine si ma intreb cum ti s-au schimbat gandurile de cand ne-am cunoscut. Esti singurul care ma stie dezbracata si mi-a vazut cicatricile pe care le am in etericul corp. Si ai zambit cand le-ai vazut, aratandu-mi cat de adanci sunt ale tale si cati plasturi ai pus peste ele, pentru a le masca cat mai bine.
As vrea sa stiu cand te gandesti la mine, daca primul gand care iti vine in minte de dimineata sunt eu. Da, eu! Nebuna aia pe care ai cunoscut-o total "intamplator", intr-o ciocnire violenta de energii. Aia cu gura mare, care ti-a trantit o injuratura cand te-a vazut, iar apoi ti-a tinut incontinuu in brate umerii apasati atunci cand te-a lovit furtuna intamplarilor egotice. Cea pe care ai scos-o la sucuri, cine deloc romantice si in parc, programandu-te sa o cunosti pe de-a intregul, printre rasete si ironii.
As vrea sa stiu ce e in spatele agitatiei pe care o arati ori de cate ori ne vedem. Si a fastacelii inrosite pe care niciodata nu poti sa o ascunzi, oricat de mult ai incerca.
As vrea sa ma vad prin ochii tai intunecat de verzi, care zambesc mereu. Si care imi zambesc ori de cate ori ma vad. Oare ma vezi slaba, grasa, frumoasa, urata, curajoasa, fermecatoare, femeia pe care vrei sa o tii langa tine pentru tot restul vietii? Stiu ca nu ma vezi ca ceilalti. Nu ma vezi nici macar cum ma vad eu, pentru ca mereu imi zici cat sunt de proasta si ca nu ma uit niciodata in oglinda la cum sunt eu cu adevarat.
Esti primul care a stiut sa nu interpreteze atunci cand i-am spus "te iubesc". Si mi-ai raspuns cu aceeasi masura, in aceeasi neconditionare, cu aceeasi sinceritate accentuata. Pentru ca dragostea noastra e. Pur si simplu e, nu are nevoie de determinanti.
Cel mai mult as vrea sa stiu care din tu-uri esti atunci cand suntem impreuna. Desi stiu si singura raspunsul. Cu mine, tu esti tu. Acel tu pe care l-ai cautat atatia ani si pe care abia acum l-ai regasit. Cu si prin mine.

Asa ca, raspunsul meu e da.
:)

Bacovienii de seara.

Imi plac oamenii. Mereu mi-au placut. Sa ii vad, sa ii simt, sa ii fac sa zambeasca, sa le observ gesturile si jocurile de seductie pe care le joaca cu atata dibacie, inca se pierd singuri in ele.
De la o perioada insa, sufar. Sufar impreuna cu ei. Pentru ca nu se mai regasesc, nu mai stiu sa se exprime si fug mancand pamantul, mai ceva ca o domnisoara la ananghie. Nimeni nu mai vrea sa simta, nimeni nu mai vrea sa rada, de parca Apocalipsa si-ar fi intins aripile negre deasupra tuturor, inecandu-i cu smogul ei greu, mirosind a putrefactie.
Fugim unii de altii, de parca niciodata nu ne-am fi cunoscut si am fi uitat ca pentru a supravietui, se impune sa comunici. Vad oamenii pe strada, in tramvai, la metrou, cum se retrag unii din fata altora, de parca ceilalti ar fi contaminati cu cea mai crunta boala.
Zambetele au fost inlocuite de rictusuri si indoituri de gura abia sesizabile, de parca am face celuilalt cel mai mare favor ca ne incretim buzele.
Nu mai vorbim. Si cand vorbi, o facem fad si impunator, ca si cand am avea mereu ceva de demonstrat celorlalti. Apasat, rece, aproape scuipat a ura.
Nu ne mai vedem la cafele. Nu mai iesim. Alegem sa ne imbatam acasa, pentru ca Y nu ne-a mai raspuns la mesaje pe Facebook- Tragedie!
 Pangarim in fiecare moment, inchizandu-ne in propria noastra temnita, poleita cu foita de aur. Pentru ca ceilalti nu au timp sa asculte, sa rada, sa se bucure de naturaletea si frumusetea unei discutii detasate, fara miza finala.
Nu ne mai indragostim, pentru ca este complicat si doare. Nu iubim, pentru ca am fost candva raniti.
SPuneti-mi si mie, pentru ce mai traim?
Sufar cand vad ca totul se schimba si ca nimic nu mai straluceste in jurul meu. Totul este gri, ponosit si nimeni nu mai are timp. De nimic si de nimeni.
Sunt eu pesimista? Posibil. Posibil sa imi fie dor de acele momente in care a invita pe cineva la cafea si a purta o discutie nu era exagerat. Cand a iesi cu cel mai bun prieten nu era interpretat. Cand a rade zgomotos era doar o dovada de fericire, si nu de mitocanie. Cand iubirea si fericirea nu se masurau in bani, functie, relatii. Cand a vrea sa cunosti un om nu era catalogat drept impertinenta, ci era primit cu bratele deschise.
 Cand totul era simplu, intr-un cuvant. 

Ferestre la ceasuri tarzii

Ma uit prin ferestrele slab luminate si prin geamurile transpirate de caldura. Intr-o parte, un el si o ea se pregatesc de somn. El aseaza patul, iar ea se tolaneste pisiceste, dandu-i de inteles ca noaptea este inca tanara si se poate consuma la fel cum s-a consumat la prima intalnire: cu gemete si urlete de pijama mahalageasca.
In alta parte, tot un el si o ea consuma deja ceea ce primii doi nu au curaj sa faca. Le vad umbrele tremurande printre draperiile trase, de parca ar vrea sa imparta cu toata lumea fericirea lor. Sunt altruisti, imi zic in gand, simtindu-ma ca un mic voyeur printre ferestrele oamenilor. Le vad pasiunea prin peretele gros si imi aduc aminte de a mea, in momentele mele cele mai bune. In acelasi timp, imi incolteste ideea ca om fi impartasit si noi, la un moment dat, niste momente exhibitioniste pentru cei care fumau linistiti in balconul de vis-a-vis sau prin apropiere. Ma rog sa nu fi fost zgomotoasa.
La un geam mic, pricajit si prost luminat, vad o batranica. Aceeasi batranica cu...care ma intersectez ori de cate ori ma viciez in balcon. Sta infofolita si aplecata de spate, cu broboada pusa pe cap, butonand aceeasi telecomanda. Tind sa cred ca i s-o fi lipit de mana sau e dezvoltat deja o relatie speciala cu ea, ca de o luna o vad intr-o singura ipostaza, adica asta.
Trag din tigara si ma uit la fumul care iese rotocoale din gura, intrebandu-ma cand o sa ma las de fumat. Imi vine brusc ideea in minte sa scriu. Nu am mai scris demult asa, cu atata ardoare.
Ma gandesc ca ma voi intoarce in pat, unde niste brate puternic de imaginare ma vor strange la piept, pana cand voi adormi. Stiu ca va veni si momentul in care se vor materializa si li se vor alatura un chip luminos, frumos si un suflet pe masura.
Nu dramatizez, inspir adanc si imi confrunt imaginatia. O rog sa nu exagereze prea mult in seara asta, pentru ca un prunc imaginar nu s-a nascut niciodata pana acum si n-as vrea sa fiu prima. E prea mare presiunea.
Il astept sa vina. Sunt pregatita. 

Faceti cunostinta cu fricile mele.

Da, ma, mi-e frica!

Asa batoasa si cu gura mare cum sunt, mi-e frica. Si o recunosc. Mi-e frica de multe (si de multi-ha ha), in special de ceea ce ma ia prin suprindere si nu imi lasa loc sa controlez. (ce surpriza!)

Mi-e frica de a nu`l gasi pe ACEL cineva si de a-mi trai viata intr-o continua cautare. In aceeasi masura, mi-e frica sa-l si gasesc. Ce-o sa se intample cu mine daca il gasesc? Ce fac eu cu visele care devin realitate? Vreau sa fug.
Mi-e frica sa ma las iubita si sa iubesc ca asta ma face vulnerabila si ma dezgoleste in fata Fat-Frumosului calare pe un cal alb. Vreau sa fug. (ce stupizenie!)
Mi-e frica sa am copii, cu toate ca mi-i doresc mai mult decat orice pe lume (nu-i intrebati pe fostii mei prieteni asta, raspunsurile nu sunt deloc flatante pentru mine, din punctul asta de vedere). Fug galopand deja.
Mi-e frica de a nu fi suficient de buna in ceea ce fac. Aici intervine si controlul ala frumos, de nu ma lasa sa respir, ca l-am lasat sa creasca prea mult si prea repede deodata. Pe scurt, mi-e frica de a fi mediocra, cu toate ca nu e nimic rau in asta. Am fugit.
Mi-e frica sa zic ce nu trebuie, cui nu trebuie, pentru ca mereu cuvintele sunt interpretate. La fel si atitudinea mea debordant de prietenoasa. Drept pentru care, aleg sa nu vorbesc deloc. (alta stupizenie, Ramona!) Tac si fug tacand.
Mi-e frica de multe altele si le recunosc aici cu tarie. Invat sa le accept. Si e greu. Ca ceea ce iti faci cu mana ta, stiti voi cum se numeste.

Si daca va trece prin gand sa radeti de sinceritatea mea, radeti. Dar nu inainte de a va uita la voi si a va gandi care va sunt fricile si ce nu va lasa sa mergeti mai departe.

Stiti cum le recunoasteti? Va zic eu. E simplu: sunt strangerile alea de stomac, nodurile in gat si pulsul care se accelereaza odata cu o noua situatie. Astea va sunt fricile. Si de fiecare data, ele sunt create si construite cu atentie de noi. Da, de noi. Ca de aia ne lepadam asa greu de ele.

Lasa`te indragostit!

Suna amenintator si pe de o parte, asa cred ca si e. Si cu toate ca e valabil pentru mine, in principal, imi permit neobrazarea sa extind amenintarea si catre voi, ceilalti. 

***

Ma gandesc la asta de ceva timp, iar tot ceea ce vine de la prietenii mei, ei si ele, deopotriva...ca si informatie, imi confirma temerea: nu ne lasam indragostiti (a se intelege adaptarea intentionata a expresiei). Nu ne lasam si pace! Dar tanjim cu atata ardoare dupa fluturii in stomac si mirosul pielii ei/lui pe pielea noastra, incat ajunge sa racaie pe suflet. Rau!

***

Dar pana la urma...de ce ne este atat de frica? Va zic eu, cu riscul de a ma eticheta drept "aia care stie tot". Pentru ca ne este teama sa aratam celorlalti ca suntem "vulnerabili", ca simtim, ca suntem oameni. Ne pierdem in mastile si robotismele pe care ni le confectionam snguri din metale de nezdruncinat, incat miezul ...taman miezul se pierde atat de tare, incat nici noi nu il mai stim sau simtim. Plus ca egotica fiind ca si creatie a mintii, "iubirea" asta creeaza dependente si naste intrebari deloc inaltatoare: "daca ma paraseste?", "daca ma insala?",  ajungandu-se inevitabil la concluzia: "doare, deci mai bine lasa". De aia nu ne indragostim, pentru ca ne este frica sa simtim. Orice.

***

Personal, nu m-am mai indragostit de vreo 2 ani de zile, de cand El mi-a recunoscut, la un an dupa ce m-a cunoscut, ca e indragostit de mine. Se indragostise din momentul in care imi vazuse curbura gatului si a pastrat asta pentru el, atata timp. Atunci, a fost ultima oara cand m-am lasat indragostita si m-am simtit ca o fetiscana, dornica sa iubeasca. 

Dar tare as vrea sa ma las din nou. Ceea ce va recomand si voua. Cu toate riscurile si cu tot sufletul. Ne facem temele impreuna? :)

Iertati-ma.

Iertati-ma daca sunt sensibila si imi pasa. Daca dau telefoane sa va intreb cum va simtiti si va trimit mesaje vesele, incercand sa va inseninez zilele. Iertati-ma ca ma bag in seama si va zambesc oriunde va prind, pentru ca stiu ca un zambet poate face minuni, chiar daca nu este al vostru, personal. Iertati-ma daca va intru in joc, pentru a vedea unde duce. Iertati-ma daca sunt sincera si spun ce vreau ... sau ce simt, pentru ca asa m-am invatat. Iertati-ma daca va intimidez, pentru ca inca invat sa controlez asta. Iertati-ma daca va spun "te iubesc" | "dragoste" | "dragule/drago". Sunt niste cuvinte oribile, care pot fi interpretate. Iertati-ma daca va fac pe plac si nu va raspund cu aceeasi moneda. Iertati-ma ca va ascult si va inteleg, cand voi nu o faceti. Poate pentru ca oameni oglinda intalnim la tot pasul si exteriorul intotdeauna priveste detasat. Iertati-ma ca va vorbesc cu pasiune despre ceea ce fac, cand poate asta va plictiseste.
Si eu va iert pentru faptul ca nu va lasati sa lasati sufletul sa vorbeasca. De etichetari, zica-se in continuare. Ma dezic de ele.  Va iubesc in continuare, insa, asa cum sunteti. Pe fiecare in parte, fiecaruia dupa nevoi :)