Ramonism extins: Cand muntele de granit devine floare.

Sensibilitatea e normala pentru o floare. Dar cand topeste muntele de granit, este coplesitoare. Si pentru cel topit, si pentru florile din jurul lui. Este una dintre replicile pe care le-am pronuntat suierator, la ceas de seara, unde altundeva decat pe Facebook?
Evident ca nu este aruncata in neantul conversatiei doar de dragul de a fi acolo, ci pentru ca a pornit de la ceva real. Am un prieten. Toate povestile cu final mai putin fericit incep asa, pentru ca intotdeauna este mai usor sa vorbesti despre altii decat despre tine. De data asta insa, eu chiar vorbesc despre altii.
Cum ziceam, am un prieten. Definitia muntelui de granit pare a i se potrivi de minune. Intotdeauna a jucat rolul judecatorului aspru, care nu lasa nimic sa i se strecoare printre degete. Prin cautatura incisiva, oricine l-ar fi catalog in categoria imuabila a muntelui de granit. Asta este brandul pe care si l-a construit si cu care i-a obisnuit pe ceilalti.
Astazi insa, muntele de granit s-a topit, iar eu am fost pusa in fata unei sensibilitati iesite din comun, cum numai un "uman" ar putea sa conceapa. Sufletul i s-a deschis, iar vocea a tremurat la telefon. Dupa care a urmat un suspin scurt, parca neterminat. Am fost bulversata de splendoarea sinceritatii lui si i-am ridicat in gand o statuie pentru curajul de care a dat dovada. Nu e usor sa fii uman, inconjurat de inumani.
Durerea te ingenuncheaza si este poate singura care te face din nou uman, anulandu`ti toate mecanismele de aparare si tertipurile cu care iti tencuiesti sufletul. E catharsys-ul fiecaruia, pentru a ajunge la esenta propriei lui realitati.

Radiografia unei tigari

Daca trag mai tare din tigara, pot sa simt gustul trecutului. Un aer rece, de iarna, imi sageata cerul gurii, iar narile imi freamata a ger. E aproape 31 decembrie, iar gandul meu este departe, mult prea departe, parca prea departe sa-l pot ajunge cu trupul. Este alaturi de cei care sunt departe, alaturi de cei care nu mai sunt, alaturi de amintirile pe care trupul nu poate sa le scuture.
Inca un fum si miroase a vara. E 5 dimineata si sunt pierduta in bratele lui, pe o plaja prea animata. Mi-e frig, iar fata lui o cauta tremurand pe a mea. Imi atinge fata cu mana, deslusindu-i conturul. E o placere vinovata, in care imi scufund gandurile si simturile. E pasiunea nebuna a doi oameni care se descopera in graba: cu soapte, cu imbratisari si promisiuni in zadar.
Trag mai adanc fumul si il scot aburit, in rotocoale, admirandu-l cat de liber se duce in eter. Sunt fericita castigatoare a unui vis implinit, pe care-l tratez mult prea carnal. M-am jucat prea mult, iar acum nu mai pot trece inapoi linia pe care eu mi-am impus-o. Dar e atat de bine sa traiesti in pacat, abia trezita intr-o casa straina.
Un ultim fum imi aduce flashback-urile de care nu aveam nevoie:ei razand, un pat care nu e al meu, hainele lui-mult prea mari, promisiunea ca ma voi intoarce, gandul ca toate vor urma fagasul bine strasat inca de acum cativa ani.
Arunc tigara neglijent si ma uit cum se stinge in fata ochilor mei, la fel ca dorinta mea de a mai lupta inutil.
Inghit in sec si`mi doresc, brusc, sa nu fi fost aici, atat de departe de... tot. Ascult jazz si-mi doresc ca in paharul meu sa fie toate visele pe care le-am pierdut, pentru ca nu am avut curajul pe care ma laudam ca il am. Daca as putea sa le beau pe nerasuflate, in linistea noptii, atat de departe de ei, dar atat de aproape de mine, as face-o fara sa clipesc.
Zgomotul de afara m-a trezit insa din transa. Sunt in acelasi loc, atat de departe de mine, atat de aproape de...tot.

Sunt empatic, ma`ntelegi?

Cand realizezi asemanarea deloc voita cu o persoana, tresari brusc. Constientizezi scurt ca nu esti unic si irepetabil in istorie si ca cineva, altcineva decat tine, isi duce existenta undeva, aproape, copiindu`ti tot involuntar atitudinea si fronda impotriva celor multi. Acel cineva se ghideaza dupa aceleasi criterii, se lupta cu aceiasi demoni, rade cu aceeasi pofta in fata destinului si pleaca falosul cap in fata anormalitatii normale.
Pentru o clipa, esti confuz si nu mai stii daca sa plangi sau sa razi, daca sa te bucuri sau sa dai cu pumnii, daca sa fi copie sau original. Intr-o ecuatie empatica precum asta, inclini sa vezi doar avantajul in a fi copiat involuntar de cineva care sta departe de tine. Nici nu mai conteaza care pe care copiaza, care pe care transpune, care pe care empatizeaza. Important este ca empatizeaza, asa departe si asa involuntar.
E unul dintre putinele momente in care te simti bine ca si copie. Sau ca si original. De fapt, in jocul asta, cred ca nici nu conteaza foarte mult cine a initiat miscarea, ci cati intra in inertia ei si raman vii in valtoarea nimicitoare.
Din tresarirea brusca, te trezesti zambind la fel de stramb ca si atunci cand ai constatat asemanarea. Ti-e bine ca esti...empatizat.

Normalitatea anormalitatii. Sau invers.

Incerc sa trec, in general, peste pesimismul care ma caracterizeaza, pentru a-mi duce viata pe fagasul lucrurilor roz si pufoase. Nu-mi iese insa niciodata manevra asta, pentru ca..brusc, ma loveste melancolia si dorinta apriga de a duce aceeasi viata sanatoasa si normala pe care o are toata lumea.
Ma sufoc in tiparele mele si ma indrept, aproape inecandu-ma de praf catre gandul meu de reinventare, din nou. A te croi dupa dorintele altora nu este neaparat gresit, dar de fiecare data ajunge sa strapunga ceva..iremedial si ireversibil. Exista un pret pentru toate, iar trufia si constiinta se platesc cel mai scump. Din nefericire pentru sufletul meu, le am pe amandoua. In exces, chiar. Iar in unele momente de luciditate, realizez cata orbire imi pot aduce.
Azi a fost momentul in care mi-am dorit nespus sa fiu normala: sa pot sa zambesc, sa pot sa rad, sa pot sa iubesc lucrurile simple, de care cei mai multi se bucura in fiecare zi.
Nu am reusit, mi-am dat seama ca nu am aflat inca fericirea simplitatii, pe care eu o complic de fiecare data si o alung, de teama faptului ca voi ajunge sa-mi vad implinite cele mai arzatoare dorinte.
Pana cand voi invata cum se savureaza fericirea, voi continua probabil sa ma inec in imensitatea unei realitati prafuite, alaturi de alte milioane de oameni.
Dar daca eu sunt cea care alunga propria fericire?

Peninsula ca un Purgatoriu

In Peninsula nu te aventurezi niciodata singur. E regula de baza pentru oricine tine la viata lui sau macar la...buzunarele care ii flutura sau ii atarna in vant. Pe cat de frumoasa, pe atat de periculoasa si derapanata este Peninsula. Este ca un Purgatoriu prin care trebuie sa treci pentru a ajunge sa vezi ceea ce Ovid vedea in Exil. E un amestec de groaza si durere, rugina si ziduri cazute, fecale si umbre, umbre si grandomanii arhitecturale aruncate-n neantul malului de mare.
De cum intri-n Peninsula, apar Cerberii: cersetori-tigani, puradei in curul gol, care se tin scai de tine, cerandu`ti fie bani, fie tigari. Smulgandu-te din rugamintile lor, te avanti pe strazile atat de inguste, incat simti ca ti se ia suflul.
Masochist fiind, continui sa te purifici, crezand in iluminarea sufletului de dincolo de strazile imputite si mirosind a ranced, a gunoi, a parasire. Te ineci cu dezolarea, inghiti in sec amarul cladirilor care stau sa cada, intrebandu-te cum ar fi sa locuiesti intr-una din ele. FAra sa vrei, te duci cu gandul la casele rosii si terasele interbelice care trebuie sa fi animat odata pustiul desantat pe care il vezi acum.
Zambesti din nou fad, dar totusi linistit..si iti traiesti visul pana la capat. Cobori serpuit, duios, ca versurile lui Ovid.
Brusc, ii vezi statuia inverzita de ciuda si muzeul cu pereti galbeni din spate. Vegheaza Ovid, te intrebi, cati dintre noi stiu ca vegheaza. Te asezi langa el..si te loveste din nou angoasa: mormanul de caramizi din fata, parcelele rase din lateral, bolovanii care se pravalesc in mare iti intuneca viziunea. Vai si amar, ar spune Ovid.
Tu nu poti decat sa inghiti in sec si sa te purifici in continuare, inainte de a ajunge la poarta Orientului, in Port. Mirosul de istorie si de vechi iti taie nasul. Iar rasuflarea ti-e taiata de constructiile luxoase care ingradesc marea.
De te-ai putea aseza numai...Esti un simplu om....

Isteria covrigilor Cornelius

Covrigii Cornelius sunt smecheri. Atat de smecheri, incat se pare ca au suprasaturat piata cu aromele si "crocantenia" lor. Ii vezi peste tot: in mainile copiilor care ies de la scoala, in mainile patate de ani ale batranilor si la subratul infriguratilor de birou care au coborat 2 minute pana la magazinul din colt sa-si ia ceva de rontait. Astia din urma suntem noi. Adica, Telliso-istii si Mediascop-istii.
Flama covrigilor Cornelius ne-a luat atat de tare incat in fiecare zi ne deplasam fie la Cin Cin, fie la magazinul "baiatului care are curea cu tinte" sa ne facem alimentarea. Nu ma intrebati de unde si pana unde pasiunea pentru covrigi aromati. Mie nici nu imi placeau inainte, dar cum dependenta de transmite si se savureaza in grup, nu am putut sa zic nu. Stiu doar ca acum..daca imi zici de covrigii Cornelius, ciulesc urechile, maresc pupilele si intreb: "unde?"
Ce-i drept, sunt buni. Iti aduc aminte de momentele alea din copilarie in care te tranteai cu fundul de bordura sau in iarba din fata blocului..ca aveai treaba cu...copiii. Sau si mai rau, te laudai copiilor ca tu ai covrigi si ei nu.
Nu stiu cum de au ajuns covrigii Cornelius au ajuns un bun de pret, la care mai nimeni nu da share. Probabil amintirea vremurilor de odinioara trezeste si pofta rontairii lor.
Stiu doar ca sunt buni si ii cere toata lumea.

(N.B. Am dat o scurta cautare, sa vad daca gasesc ceva informatii despre Cornelius astia, dar se pare ca sunt ceva mai vechi decat Google, pentru ca nu prea apar indexati. Sunt ceva mentionari prin forumuri, dar nimic care sa ateste istoria brandului. Sincer, ar merita un loc printre brandurile romanesti)

Dupa multa tacere, din nou in cuvintele mele

Cand am vorbit ultima oara despre el,era in 2007...iar lacrimile imi curgeau pe obraz in timp ce ii scriam ultime randuri virtuale.Nu apucasem sa imi iau "la revedere" de la el,la fel cum nici el nu a putut sa isi ia "la revedere" de la viata.
L-a atacat miseleste si l-a imobilizat la pat,starpindu`i la fel de miseleste orgoliul pe care l-a dus in spate toata viata. Nu s-a mai putut apara si a lasat garda jos, lansadu-se invins de o nenoocita care ucide pana si ultima speranta.
Acum 3 ani, disparitia lui imi crease un imens gol in suflet, iar nodul din gat parea a nu mai disparea niciodata.Totul devenea si mai greu, cand incercam sa-mi analizez faptele din ultimii ani si ajunsesem la concluzia cumplita pentru mine..ca il ignorasem pe cel care m-a tinut in palma toata viata lui.
Acum, am ramas doar cu amintirile frumoase si cu siguranta ca el este undeva aproape de mine si zambeste in jos catre nepoata lui. Asta face ca durerea sa fie suportabila.

Un traseu incheiat prost

Din cand in cand, imi place sa refac trasee. Deh, meteahna omului prins intr-un trecut linistit si lipsit de griji! Astazi am pornit de la birou, facand uz de inghesuitul RATC, sa-mi caut linistea demult pierduta.
Fete posace, triste, care-si inghiteau ultimele urme de demnitate sunt primele lucruri care mi-au sarit in ochi. Printre imbranceli si coate infipte in coaste(tot meteahna romaneasca), am zarit o fetita de vreo 3 anisori, privita cu delicatate de bunica ei uscativa, cu batic tras pe ochi.
E destul de cald in inghesuiala, iar ochii mei pica catre o domnnisoara boita violent cu negru la ochi. Parul ii este indreptat cu placa, iar geaca de piele ii da un look agresiv. Asa vrea sa para doar. Ii citesc timiditatea in ochi.
Am coborat de zor din RATC, urmata fiind de un baietandru care se impiedica in ditamai geanta de calatorie. O fi student, ma gandesc, in timp ce imi strang mai tare cardiganul pe mine. E frig afara, iar eu sunt in pantaloni scurti, mult prea scurti pentru o vreme ca asta.
Am ajuns in Tomis N si dupa ce trec repede pe langa zona puturoasa, cu iz de fecale, de langa Posta, ma indrept catre locurile in care ajungeam groaznic de des cand eram la facultate:tarabele inghesuite si magazinele pline de chinezisme(mult prea multe chinezisme).
Nu sunt uimita de cat de multi oameni se inghesuie la produsele ce miros a cauciuc si sintetic. Suntem saraci: si in suflete..si in buzunare. Nimeni nu e de condamnat pentru asta, toti sunt de apreciat ca se descurca si asa cu salariile de mizerie pe care le au.
Mi-am aruncat ochii pe ieftinaturile cu miros de cauciuc, am zambit trist si am alinat cu privirea doua mame care cautau hainute de scoala copiilor. E frig deja si trebuie sa le schimbe incaltarile si camasutele.
Mi-am strans si mai tare cardiganul, grabindu`mi pasii catre Bulevard. Picura , dar nu ma pot abtine sa nu ma opresc la Patiseria din Tomis N, sa-mi iau o placinta cu branza. Mi-era dor de gustul ala, pe care nu-l mai simtisem de ceva timp.
Langa mine, un cersetor. In fata mea, vechea autogara daramata toata. O imagine searbada si dezolanta imi taie pofta de mancare. Cum am ajuns TOTI in halul asta?

Cei putini si coincidentele prost intelese

Cumva,cei putini ajung intotdeauna unii langa altii, indiferent de cat de departe sunt in limitele lor fizice. Oceanele, marile, muntii, raurile, nici macar regatele viciate nu pot impiedica inevitabilul sa se intample.
Intotdeauna, invariabil, in astfel de situatii, se instaleaza ceea ce noua nu ne place sa numim "coincidenta". Ce-i drept, coindidentele nu exista decat la nivel conceptual. In spatele conceptului sta insa atractia, care se manifesta la intensitati mari, pentru a infuenta cursul viitor al actiunilor.
Iar atractia asta face pe dracu`n patru si isi impune de fiecare data punctul de vedere, indifent de orgoliile care sunt puse in joc. E nostim sa analizezi asta de undeva din afara, unde neutralitatea te leaga de maini si de picioare.
Pentru cineva intrat in cavalcada toanelor unei legi universale, este insa bulversant. De fiecare data, cei implicati trec prin toate starile: nervi, dezolare, resemnare, agitatie, angoasa, neliniste, pentru a ajunge la un echilibru pierdut prin uz uman de orgolii.
Ala e momentul regasirii normalitatii pierdute si dual consimtite:momentul in care inca unul dintre cei putini se alatura grupului mic si sinistru de outsideri ai contemporaneitatii.
De-am invata numai regulile jocului astuia, pentru a putea pastra echilibrul celor putini si mai aproape!

La dracu` cu empatia, acum sa vorbim despre mine!

Oamenii sunt solidari. Cam asa iti par in momentul in care ai nevoie de un umar caruia sa i te confesezi, nu? Ei bine, oamenii nu sunt asa. Este doar una dintre impresiile acelea gresite cu care ne nastem si pe care continuam sa le hranim de-a lungul unei vieti intregi.
Oamenii nu sunt solidari, oamenilor le place sa se regaseasca in problemele altora, pentru ca asta le da posibilitatea deloc justificata de a directiona totul asupra lor si de a se pune in centrul atentiei. Este firesc, daca stai bine sa te gandesti, pentru ca asa suntem construiti. Empatizarea are limitele ei, dar odata ce le depasesti devine un joc de "care pe care" , in care "care" vrea sa ia fata lui "pe care".
Asta se poate observa foarte bine atunci cand impartasiti o experienta iar cei de langa voi tind sa preia fraiele conversatiei, insusindu-si experienta si comparand-o cu una similara. Intentia asta devenita pattern deja se concretizeaza prin fraza: "Stiu prin ce treci. Am fost si eu acolo. Numai ca eu...." si asta e momentul in care s-a dus dracului toata importanta trairilor tale. De aici incep istorisirile celuilalt, care si-a facut datoria prieteneasca in a te asculta.
In mod total ciudat, avem nevoie de momentele astea, pentru ca atunci realizam orbeste ca de fapt nu suntem singuri si ca trairile noastre mai sunt impartasite si de altii. Este tot un sadism si asta, sa te regasesti in durerea si frustrarea celuilalt, doar pentru a nu parea mai prejos.
Un lucru insa trebuie tinut mine. In toata marea de simtiri si sentimente, nu exista empatie absoluta, la fel cum nimic nu este absolut intr-o lume a relativitatii. Aparenta ca toata lumea este alaturi de tine este nimic mai mult decat o...aparenta, care nu-si schimba forma mai niciodata.