Oamenii sunt solidari. Cam asa iti par in momentul in care ai nevoie de un umar caruia sa i te confesezi, nu? Ei bine, oamenii nu sunt asa. Este doar una dintre impresiile acelea gresite cu care ne nastem si pe care continuam sa le hranim de-a lungul unei vieti intregi.
Oamenii nu sunt solidari, oamenilor le place sa se regaseasca in problemele altora, pentru ca asta le da posibilitatea deloc justificata de a directiona totul asupra lor si de a se pune in centrul atentiei. Este firesc, daca stai bine sa te gandesti, pentru ca asa suntem construiti. Empatizarea are limitele ei, dar odata ce le depasesti devine un joc de "care pe care" , in care "care" vrea sa ia fata lui "pe care".
Asta se poate observa foarte bine atunci cand impartasiti o experienta iar cei de langa voi tind sa preia fraiele conversatiei, insusindu-si experienta si comparand-o cu una similara. Intentia asta devenita pattern deja se concretizeaza prin fraza: "Stiu prin ce treci. Am fost si eu acolo. Numai ca eu...." si asta e momentul in care s-a dus dracului toata importanta trairilor tale. De aici incep istorisirile celuilalt, care si-a facut datoria prieteneasca in a te asculta.
In mod total ciudat, avem nevoie de momentele astea, pentru ca atunci realizam orbeste ca de fapt nu suntem singuri si ca trairile noastre mai sunt impartasite si de altii. Este tot un sadism si asta, sa te regasesti in durerea si frustrarea celuilalt, doar pentru a nu parea mai prejos.
Un lucru insa trebuie tinut mine. In toata marea de simtiri si sentimente, nu exista empatie absoluta, la fel cum nimic nu este absolut intr-o lume a relativitatii. Aparenta ca toata lumea este alaturi de tine este nimic mai mult decat o...aparenta, care nu-si schimba forma mai niciodata.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentezi?Tare, sa te auda toata lumea:
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.