Un blog de zi cu zi, fara corset sau operatii estetice. Atentie, respira natural!

vineri, 15 martie 2013

Si cand ma pregateam sa renunt...

Acum cateva zile, intentionam sa renunt la tot: job, proiecte, amorezi, pasiuni, Bucuresti. Tot. Sa renunt la ceea ce am construit de cativa ani incoace, la toate visele indeplinite, la toata munca pe care am depus-o sa ajung unde sunt acum. Dar la tot.
 Mi-as fi dorit sa imi iau lumea in cap si sa mor de foame in adancul padurii, poate asa o sa gasesc catharsys-ul de care imi tot ziceau filosofii trecatori ai vietii mele. Nodul mi se pusese in gat, iar creierul mi-o luase razna, pe coclaurile gri ale subconstientului meu. Stiam ca aberez si eram perfect constienta de absurditatea planului pe care vroiam sa il infaptuiesc. Dar ma macina. Atat de tare si atat de pregnant, incat cortina neagra mi se pusese in fata ochilor, fara sa intrezaresc vreo alta solutie la toate angoasele mele.
Ganduri si comparatii imi treceau prin minte, punandu-mi  lanturi de gat, maini si picioare, strivind aerul pe care si asa cu greu il inhalam. M-am simtit neputincioasa pentru prima data dupa mult timp si ma ofticam pe mine insami pentru ca am lasat sa se intample asta dintr-o data, din senin. Imi venea sa arunc cu toate cuvintele in aer, dar niciun sunet nu brazda eterul din jurul meu. Ca si cum totul ar fi complotat impotriva strigatulului meu urban de eliberare. Ca si cum destinul m-ar fi fortat sa ard pe interior si sa imi parlesc toate nemultumirile nemotivate, ce ma transformau intr-o banala victima.
Pana cand cineva mi-a adus aminte cine sunt. Sunt Crangasha, zicea. Crangasha, cea careia ii pasa si ii face pe toti in jurul ei sa zambeasca. Cea nebuna, care atinge corzi prin neobisnuit si contraste. Cea care da sfaturi si de care oamenii se lipesc repede. Cea care vorbeste despre dragoste si iubire neconditionata, propovaduind echilibrul in randul altora, prin bucatariile prietenilor.  Cea careia nu ii e frica.
Si atunci am realizat ca uneori este nevoie ca cineva sa iti aduca aminte cine esti, in momentul in care mintea ta devine prea ocupata sa plasmuiasca scenarii apocaliptice. Si nefondate. Iar cand cineva face asta, atunci orbirea iti piere si devii din nou constient de cat de norocos esti ca ai oameni frumosi in jurul tau.
Nu vi s-a intamplat niciodata asta?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Comentezi?Tare, sa te auda toata lumea:

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.