Ei nu se pierd niciodata

Prietenii nu se pierd niciodata. Ei doar se uita. Pana in momentul regasirii,care e aproape, fiecare e pe drumul lui. Au ajuns aici din cauza stresului, a saturatiei, a nervilor prea multi revarsati stupid unul pe altul. Dar de fiecare data ei revin. Un singur zambet e de ajuns, odata ce apele s-au calmat. E inevitabil ca doua persoane care petrec prea mult timp impreuna sa gaseasca ulterior motive de dipusta, pentru a-si recapata spatiul pierdut prin apropiere. Cine cedeaza primul, e cel vigilent, stie repercursiunile. Niciodata nu este insa un joc care are invinsi si invingatori. E un joc care isi urmeaza cursul si ajunge, dupa prea multe abateri de la traseu, la traseul initial, fara regrete, dar cu aceleasi zambete si confesiuni. Nebunia ratacirii este temporara, dar necesara. Iar cursul initial e tot cel al apropierii. Mai avem nevoie si de ispite, pentru ca asa se construieste increderea. Sau se consolideaza. Sau se anuleaza neincrederea. Asta am inteles ieri.