Doua voci mi`au intepat azi cumplit urechile.Amandoua urlau acelasi lucru, la unison: "E de rau daca nu mai scrii!Dar ce ai?Esti ok?" Am zambit franc si delicat, am tras aer adanc in piept si am expirat, dintr-o suflare, explicatia mea.Nu aua parut foarte incantati de modul in care mi-am argumentat teoria filosofala de scris.Asta inseamna, ca pe undeva, nici eu nu credeam ceea ce spuneam, in fapt.Si era adevarata rationarea mea.
Nu scriu pentru ca am trecut in alta etapa, asta fusese raspunsul pe care l-am incropit pe loc, pentru a potoli curiozitatea lor.Adevarul zacea insa temut si relativ, dincolo de vorbele mele aruncate intr`o doara.Nu am renuntat la scris pentru ca am evoluat cumva sau am pasit in alte sfere. Scrisul este permanent, ca actiune, indiferent de etapa evolutiva.Dar ca orice altceva, scrisul trebuie sa fie motivat. Motivatii apar la mine in starile extreme:fie de exaltare, fie de infierare acuta.Acum...sunt la mijloc, in balanta ideilor si a cugetarilor.Motivatia mea e departe, pierduta printre visele demult uitate.Vise dupa care tanjesc. E nenorocul omului care si-a vazut o parte din vise cu ochii, le-a trait cu inima, iar acum ii e frica sa o ia de la capat, visand din nou. Pentru ca visele pot deveni realitate.
Dar am divagat, in stilu`mi caracteristic.Vorbeam de ele, de motivatii si de scrieri.Sunt surate la o adica, pana cand realizeaza ca si suratia e pe bani sau pe inspiratie.Iar inspiratia loveste in extremele si extremitatile sentimentelor, ca o nemernica ce cauta sa exploateze pe deplin ceva ce este deja extrem.Suna ilogic.Dar are si ilogiul logica lui.
Nu pot renunta la scris.Este una din putinele evadari pe care mi le mai permit, dincolo de a-mi cultiva micul grup de obsesii personale si jucarioare atipice. Dar nu pot scrie nici romane intregi in fiecare zi, despre nimic. Sentimentele mele se latentizeaza si extremizeaza la intervale deloc sincronizate de timp. Ma poate lovi azi, ma poate lovi maine, in functie de permutari. Ce vroiam sa zic insa e faptul ca stilul meu este altul, nu e comercial:nu`mi caut adepti, nu`mi caut urmaritori, ii caut doar pe acei "ai mei", care pot empatiza pe o bruma de scrieri neslefuite. Daca la final de zi, cineva ma bate pe umar si imi spune: "m-au impuns in suflet cuvintele tale", atunci inseamna ca efortul meu si-a gasit multumirea.Iar zambetul meu si-a gasit menirea. Si intr`un moment ca asta, extremismul meu se aplatizeaza.Asa ajung sa nu mai scriu zile intregi.Ma hranesc cu reactiile celorlalti, pentru a ma reculege ulterior.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentezi?Tare, sa te auda toata lumea:
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.