Cum au omorat femeile "barbatii de moda veche"

Vorbeam cu cineva zilele trecute despre "barbatii de moda veche": cei care iti deschid usa de la masina, cei care intra primii in restaurant, cei care te lasa pe tine sa comanzi prima, cei care iti dau haina lor pentru a te incalzi etc. Cum ca si ei, ar fi disparut, odata cu oamenii misto.
Destul de sumbra concluzia, si nu foarte adevarata. Pentru ca ei nu au disparut, nu s-au ascuns in vreo caverna asteptand momentul propice sa isi etaleze latura de gentleman. Pur si simplu s-au adaptat noilor cerinte de pe piata. Pentru ca, sa fim serioase, si noi doamnele avem un aport in asa zisa lor disparitie, odata cu instalarea pretentiilor de feminism.
Nu va mai ascundeti, ca stiti ca sunteti "vinovate". Cu toate suntem. De cate ori nu i-ati spus un domn amabil care v-a scos la un "ceai dansant" : "Lasa, ca pot sa imi deschid si singura usa?" sau  "Am si eu haina, de ce mi-o dai pe a ta?" Va recunoasteti, nu?
Sau daca inca sunteti in negare, va mai arunc cateva ipostaze: "Nu vrei sa urci la mine?" + "Vrei sa ramai peste noapte?"  , toate intrebari marcante pentru graba de care dam dovada si invitatia pentru ca in ei sa se declanseze acel instinct animalic, de care ne plangem mai toate acum. Nu e nimic gresit in ele, atata vreme cat sunt asumate. Dar dupa ce il lasi sa creada ca te folosesti animalic de el si consumi intr-o noapte ce ai putea consuma intr-o relatie,  tu vrei sa iti aduca flori? Sau inel?
Ei bine, pretentiile astea de feminism(pentru ca, in marea lor parte, sunt doar niste pretentii de tipul "se poarta, port si eu") le-au matrasit acestor domni intentiile nobile. Pentru ca ei au descoperit ca femeile spun pot singure. Ca ele sunt stapane pe ele si independente, ca nu mai sunt firave si fragile, ca nu mai au nevoie de protectia bratului barbatesc.Si se comporta ca atare: zbang-drang, thank you ma`am!
 Aiureli! I-am mintit atat de bine, incat si noi am ajuns sa credem balivernele astea. Iar acum, suspinam dupa ele, si invocam prezenta unui cavaler pe cal alb, care sa ne arate cat de speciale suntem in feminismul nostru. Pai e frumos asa, doamnelor? Serios acum!
Numarati intentiile ultimilor domni pe care i-ati vazut de a fi amabili si palmele mustratoare din ochi pe care le-au primit din partea voastra. Haideti, ca stiu ca sunt! Degeaba suspinam acum, pentru ca lor, cavalerilor, le este frica sa se mai manifeste, de teama unui  raset cristalin, ironic, pe care l-ar putea avea din partea noastra. Eventual si un "haaaai,maaa!" trantit barbateste din partea noastra.
Am uitat sa fim feminine. Si delicate. Si fragile. Iar consecintele se impun a fi asumate, ca suntem "printese" mari de acum.
Insa putem redresa asta. Ii putem incuraja sa faca din nou aceste lucruri atat de mici, dar atat de mari in insemnatate. Nimic nu e imposibil. Trebuie doar sa vrem.
PS: Iar printul asta sa stiti ca nu trebuie sa aiba musai costum si cravata pentru a arata ca e bine crescut si ca tine la detalii. Poate aparea sub forma de tenesi, blugi rupti si zambet ucigator. Pentru ca nu haina il face pe om, ci atitudinea prin  care isi asuma haina. Mi s-a intamplat, asa ca stiu ce zic. ) Din fericire, am salvat situatia printr-un zambet si un "Multumesc". Iar asta a facut ca gestul sa se repete si a doua, si a treia oara.
It`s that easy, really!
Asa ca, incurajati gesturile astea, nu le repeziti ca la autoservire, iar ele vor veni catre voi, over and over again, poate chiar si cu acel cavaler potrivit pentru voi la pachet.

Ti-e frica sa te faci de rahat, zici?

Hai sa vorbim despre frica de a ne face de rahat. Ce ziceti? As insista pe asta, mai ales dupa o postare recenta pe FB, in care apaream intr-o ipostaza deloc appealing, cu o masca de fata de culoare tuberculoasa. Exact ce-mi trebuia pentru printul de va sa vie! Dar, in fond, eu mi-s recunoscuta pentru asta, asta ca jenele mele nu sunt foarte mari.
So, lasati-o pe Printesa Gafelor sa va eSplice cum sta treaba. Exista frica asta. Iar ea vine de la cei care ne-au crescut, de la cei pe care i-am cunoscut, de la standardele pe care singuri sau altii ni le-au impus: "Sa nu te faci, mamica, de ras, ca o sa rada lumea de tine! Sa nu te scobesti in nas, ca nu e frumos. Sa nu te imbraci colorat. Ce, esti de la circ?"
Si de la toate aceste "sa nu...!!!!!" ajungem sa traim in cubuletul nostru si sa ne inspiram si expiram aerul la nesfarsit, ca un sobolan in cusca(sau era caine ala?). Si pentru ce? Doar pentru a avea aprobarea celor din jurul nostru? Screw it! Ei nu te cunosc cum te cunosti tu pe tine. Ei nu stiu ca asa esti si ca asa vrei sa fii. Pentru ca...esti TU. Pana la urma, asta este si savoarea unicitatii noastre. Fiecare e unic in felul lui. Si daca eu aleg sa ma fac de rahat in fata altora atunci cand imi arat unicitatea, atunci asa sa fie. Mi-o asum si ma mandresc cu ea. Pentru ca asta ma defineste pe mine ca om. Ma definesc strambaturile, ma definesc outfit-urile atipice si atitudinea de baietoaica crescuta la pension(stiu, nu exista asa ceva, dar era un oximoron dragut, nu puteam sa nu il mentionez.). Si asta imi aduce aminte de o colega simpatica, ce m-a intrebat la una din inregistrarile emisiei, daca eu sunt combinata cu vreo vedeta. Atunci, m-am uitat la ea zambind(contrariata, ce-i drept) si am intrebat-o: De ce? Iar raspunsul a venit prompt: Pentru ca te imbraci ca cineva care ar fi combinat cu o vedeta. Mi-a placut raspunsul ei si am ras ceva in sinea mea, despre modul in care ma percep oamenii.
Asa ca...de ce sa nu ne manifestam? De ce sa nu indraznim sa facem ce ne place, chiar daca altii arata cu degetul? Lasati-i sa judece, asta vor face mereu, vor judeca. Incepand de la ei insisi.
Manifestati-va frumusetea oriunde si oricum. Galagios sau linistit. Dar manifestati-o si proclamati-va identitatea eului vostru, sa o stie toata lumea. Daca ei nu pot face la fel, nu este problema voastra.
Dar simtiti-va bine in pielea voastra, fara a va fi teama de parerea celorlalti.
Asta ne face pe toti mai frumosi.

Ce s-a intamplat cu iubirea, oameni buni?

Ma uitam pe un Top 30 al intrebarilor la care sa raspunzi inainte sa treci pe partea ailalta(il gasiti aici, btw: http://www.rebellesociety.com/2013/07/17/30-questions-to-ask-before-you-die/).
Si una din intrebari mi-a atras atentia, e chiar prima : Cat de mult ai iubit? ...and then, m-a lovit. Chiar, cat de mult am iubit, cat de mult am iubit sincer, cat de mult am iubit neconditionat? Si mi-am dat seama ca....ou well, you know. Not a lot.
Punandu-le cap la cap, mi-am dat seama ca de multe ori, am conditionat iubirea mea de iubirea celuilalt: Te iubesc daca ma iubesti. Dupa care, am iubit minti frumoase(care fie vorba intre noi, nu e chiar iubire, ci admiratie). Dupa care, am iubit exterioare: Mama, cat de frumos e asta! Il ador!
Dupa care am iubit oamenii pentru ceea ce sunt, pana cand au demonstrat contrariul. Iar mai apoi, cred ca am refuzat pur si simplu sa zic acest "a iubi". Pentru ca l-am considerat de prisos. La ce bun? Ca tot la deziluzie si rani sufletesti se ajunge.
Iar acum imi dau seama: Damn, Crangasho, you are such a fool! Dragostea este, pur si simplu. Nu tine de ceea ce simt altii pentru tine, ci de modul in care simti tu pentru ei. Fara vreun interes, fara vreo conditionare. E sentimentul ala care iti pune in miscare fluturii din stomac si iti declanseaza zambetul pe buze.(le mai tineti minte pe astea?) Nu e dorinta animalica, nu e posesivitate, nu e gelozie. Pur si simplu...e.
Iar noi am uitat cum e sa fie, fara vreo determinare dupa. Pentru ca asa ne-am invatat. E mai simplu sa te minti ca iubirea e animalica, decat sa te implici dincolo de fizic. Esti protejat asa, right? Nu te poate atinge nimeni. E mai simplu sa fii ironic si caustic, decat sa le arati celorlalti ca esti...uman. Si ca suferi. Si ca plangi atunci cand te uiti la un film.
Dar nu suntem altceva decat niste natangi. Really. Pentru ca frica asta, vad eu, nu face decat sa ne instraineze unii de altii si sa creeze limite. Pe langa asteptari. Dar mai ales, sa ne faca sa ne consumam unii pe altii in cel mai grotesc mod cu putinta: superficial si carnal.
Am mai realizat ceva in tot periplul meu existential: copiii te (re)invata intotdeauna cum e sa iubesti simplu si cum e sa te bucuri de orice. Iar eu de la ei invat de vreo 2 ani de zile. Sunt cei mai buni profesori.
Inchei prin a va mai intreba o data: Ce s-a intamplat cu iubirea, oameni buni?

How not to fall in love with your male friend?

Am scris titlul in engleza, pentru ca suna mai bine. (evident, ati spune, orice suna mai bine in engleza). Dar ideea e simpla: Ce sa NU faci pentru a te indragosti de cel mai bun prieten. E un subiect pe care l-au disecat si il tot diseaca multi. Observ ca e destul de ofertant.
 O sa va spun cum a fost la mine, pentru ca am deja experienta de succes in a face lucrul asta (ha-ha, I know! :) )

Bun, pai totul ar suna cam asa:

1. Nu il suna foarte des si evita cat se poate de mult sa va intalniti. Iar cand o faceti, sa fie ceva foarte-foarte-foarte urgent, stringent si mereu facut pe fuga.
2. Raspunde-i la telefon, dar scurteaza conversatia pe cat de mult posibil. A-i cunoaste  toata viata e deja prea dubios si nu e deloc bine pentru intentia ta de a nu te indragosti. Pentru ca te empatizezi. Si te identifici. Si te trezesti dand sfaturi. Iar mai apoi ...capul lui, in poala ta, you know what`s next.
3. Spune-i un "multumesc" sec atunci cand iti spune ca esti frumoasa. Sau ca arati diferit. Sau ca nu te-a vazut niciodata asa. Sunteti prieteni, it`s safe, it`s safe. O sa inteleaga.
4. Neaga in fata tuturor, in orice moment, ca voi ati fi compatibili, vreodata, in viata asta. Sau in orice alta viata. Sunteti prieteni, ce pana mea? It`s grrrrrooouuuzzz, dude! Never!
5. Uita-te in oglinda si mai spune odata punctul 4, cu tarie. Si inca o data. Si inca o data. Pana cand incepi sa il crezi. Chiar daca iti face surprize misto. Si te asculta. Si stie cum sa te faca sa razi.
6. Evita sa faci poze cu el. Pozele duc la comparatii. Si asemanari. Si ulterioare analize pe anatomia fetei, sa vedeti cat de mult va potriviti. Deci, NO !
7. Inghite-ti cuvintele cand cineva te intreaba de el, ce mai face, ce mai zice, care e viata lui. Ai da de banuit. Nu il cunosti, nu stii nimic de el, nu stii ce a facut. Ridica din umeri, daca e cazul sau ofteaza simandicos. "Pff, nu l-am mai vazut de un secol!" ar fi raspunsul corect, care i-ar face pe altii sa te creada. Ai grija la intonatie, in schimb. Fii credibila!
8. Incearca sa il arunci in bratele prietenei tale. Oricare. Una din ele. Una de pe strada. Un barbat? Oricine l-ar tine ocupat si pe tine departe de el.
9. Gaseste-ti o gasca de fete. Alta decat cea pe care el o stie de ea. Izoleaza-te.
10.  Nu te mai uita pe profilul lui, la poza aia draguuuuuta cu pisica/sobolanul/ratonul/gaina sau ce mai are prin gospodarie. Sau poza aia in care arata demential, imbracat ca un hipster. Sau poza aia in care i se vad ochii. Ma rog, intelegi tu.

Si dupa ce ai facut toate astea, incearca sa intelegi urmatorul lucru:

Orice ai face, tot te vei indragosti de el. Dintr-o mie de motive, pe care tu le stii. Si toti cei 10.000 de oameni din jurul tau le stiu(de vreo 2 ani deja, de cand v-au vazut prima oara, unul langa altul la masa). ASta e, tu esti mai inceata, te prinzi  mai greu.

 Insa, te rog eu ceva: Nu il lasa sa iti scape printre degete, doar pentru ca e prietenul tau(cel mai bun) si asa ceva nu se face.Ca te stie cel mai bine dintre toti si ca te simti vulnerabila in fata lui. E stupid. Get him!

Si acum, ca v-am zis voua asta, ma duc sa o pun si eu in practica!

Unde au fugit oamenii misto?

Oamenii misto nu o sa ii gasesti prin cluburi, cel putin, nu atat de des pe cat ti-ai dori. Pentru ca lor nu le plac aglomeratiile, baile de multime si zgomotul. O vor face probabil o data, de doua ori pe luna, sa isi readuca aminte ca nu au pierdut nimic de cand au fost ultima oara pe acolo.
O sa ii gasesti, in schimb, in ceainarii, la expozitii de arta, la concerte sau in intimitatea caminului, alaturi de alti oameni misto. Pentru ca ei nu isi fac un deziderat din a se da in stamba. Au fost in zona aia si nu le-a placut. Sau au evoluat si si-au dat seama ca asta nu ii reprezinta. Absolut deloc.
Eu ii gasesc chiar si pe FB. Sunt oameni pe care nu i-am vazut niciodata, dar in prezenta lor virtuala, imi apare un zambet in coltul buzelor. Pentru ca sunt oameni frumosi, care nu se tem sa rada, sa gandeasca, sa opineze, sa motiveze.
Revenind insa, ca orice casta care se respecta, fara a avea vreo pretentie de superioritate, oamenii misto vibreaza doar alaturi de alti oameni misto. Cam asta e regula de baza. Asa ca vor cauta compania acestora in zone nisate, greu accesibile maselor tanjitoare. Adica in locurile alea undemai tuturor li se pare ca nu se intampla nimic: la o pictura, la un fursec, la un film de arta, la tot felul de happeninguri urbane sau in activitati de voluntariat.
Pentru ca oamenii misto se detaseaza de mazga contemporanului  si isi creaza o lume proprie, in care regula de baza e ca nu sunt reguli. E o lume boema, in care sa vorbesti este esential, sa asculti este primordial si sa razi este vital. Pentru ca asta te tine in viata.
Oamenii misto sunt destul de sociabili, maleabili si saritori. Nu numai  pentru cei din casta lor, ci pentru toata lumea. Altruismul ii defineste, la fel cum si sinceritatea lor poate parea violenta, pe alocuri, pentru cei inca adormiti. Insa nu ii vei tine aproape daca discutiile tale se limiteaza la : "ce a facut x-ulescu azi", "ce a fost la TV", "cat de naspa e ala/aia". Nu ii intereseaza lucrurile care nu le aduc implinire, de orice natura. Sau care nu ii stimuleaza intelectual, spiritual. La fel cum nu sunt interesati de lamentarile continue.
Oamenii misto sunt, pur si simplu. Daca ii cauti de ceva timp si nu ii gasesti, reconsidera-ti putin perspectiva si intreaba-te de ce. Atunci cand vei vrea, ii vei descoperi cu siguranta si in jurul tau.

Eu fug. Tu fugi. El fuge.

M-am bagat singura in sedinta, dupa ce am vorbit cu el la telefon, in miez de noapte.
M-am inghesuit singura intr-un colt si m-am intrebat amenintator: Chiar asa, Ramono, de ce fugi tu mereu?
A fost unul dintre cele mai ciudate dialoguri pe care le-am avut cu mine vreodata. (Cred ca si tu le ai, in momentele tale limita). Ciudate pentru ca, ce sa vezi? Stiam toate raspunsurile la intrebari, numai ca de ceva timp incoace, tot taraganez luarea unei decizii. E ca si cum as fi intrat intr-o bula de sticla, unde aleg sa nu mai experimentez, sa nu mai ies, sa nu mai cunosc oameni. Si astept. Nu stiu ce anume, dar astept.
Asa ca dupa un an in care m-am terorizat singura, am considerat de cuviinta ca este momentul unei sedinte. A acelei sedinte, intre Crangasica si ...Crangasica. Rezultatul a fost un gol in stomac si o accelerare a pulsului, pentru ca mi-am aruncat singura la fileu atat de multe teme, incat numai Dumnezeu stie cum o sa le rezolv pe toate.
Dar incepusem cu frica. Frica aia de te face sa te izolezi, de te face sa fii ca toti ceilalti, pentru ca nebunia ta nu este consimtita intr-o lume a mercantilului. Aia de te face sa fugi mancand pamantul, sa nu te mai uiti inapoi, uitand, pe de alta parte, ca fuga nu rezolva nimic. Iar asta iti va aduce mereu situatiile lasate in urma din nou la inaintare, ca se impun a fi rezolvate.
Deci ...frica. Da, mi-e frica, mi-am recunoscut-o ieri intr-un exces de sinceritate pe care l-am avut cu mine(by the way sa il incercati si voi din cand in cand). Mi-e frica si fug mereu de oamenii care reusesc sa ma citeasca si care vor sa imi induca simtaminte nobile in suflet, precum iubirea. Fug de ei mancand pamantul: Cum, eu, Crangasica, sa ajung sa simt, sa fiu ranita, sa ma bucur, sa rad, sa fiu citita ca o carte deschisa? IMPOSIBIL! Nu vreau. Aleg sa fug! (Nu te mai hlizi, ca asa faci si tu. Gandeste-te la ultimul/ultima tip/a misto pe care l-ai intalnit si cum ai reactionat cand ti-a spus ca vrea sa se trezeasca cu tine dimineata, sa iti faca micul dejun si sa iti mangaie fata. Eh, mai razi acum?)
Da, am fugit de toate momentele care ar fi putut sa imi aduca implinirea. De toate momentele in care doua inimi aleg sa se uneasca si sa respire la unison, de toate gesturile pline de iubire si declaratiile soptite la ureche. Pentru ca mintea mea ma ducea mereu cu 2 pasi inainte: Si daca se termina prea repede? Si daca nu este el alesul? Nu se poate asa ceva, punem punct si fugim in caverna intunecata a mintii. Unde stam in siguranta, departe de toata lumea (iti dai seama ca a fost o ironie, da?)
Asa ca ieri, dupa ce mi-am tras trei palme astrale si m-am ciorovanit cu mine pret de juma de ora pe tema fricii si a fugitului, mi-am dres hainele, ochii si sufletul si m-am hotarat : Voi sta. Ori de cate ori merita, voi sta. Si chiar daca nu merita, voi sta, pentru ca asa imi invat lectiile. Damn the bubble! I`m so out of it!

LATER EDIT: Si fuga asta vine din nerabdare, by the way. Din nerabdarea aia, care te convinge ca lucrurile nu vor iesi cum le-ai plasmuit tu in mintea-ti paguboasa, asa ca mai bine le lasi de tot, daca tot nu sunt perfecte. Cand imperfectiunea poate fi asa frumoasa :)
Daca ma simt mai bine, intrebati?Nu inca, pentru ca sedinta asta mi-a demonstrat ca sunt vulnerabila si ca sunt om. Ce surpriza! :)