Ma uitam pe un Top 30 al intrebarilor la care sa raspunzi inainte sa treci pe partea ailalta(il gasiti aici, btw: http://www.rebellesociety.com/2013/07/17/30-questions-to-ask-before-you-die/).
Si una din intrebari mi-a atras atentia, e chiar prima : Cat de mult ai iubit? ...and then, m-a lovit. Chiar, cat de mult am iubit, cat de mult am iubit sincer, cat de mult am iubit neconditionat? Si mi-am dat seama ca....ou well, you know. Not a lot.
Punandu-le cap la cap, mi-am dat seama ca de multe ori, am conditionat iubirea mea de iubirea celuilalt: Te iubesc daca ma iubesti. Dupa care, am iubit minti frumoase(care fie vorba intre noi, nu e chiar iubire, ci admiratie). Dupa care, am iubit exterioare: Mama, cat de frumos e asta! Il ador!
Dupa care am iubit oamenii pentru ceea ce sunt, pana cand au demonstrat contrariul. Iar mai apoi, cred ca am refuzat pur si simplu sa zic acest "a iubi". Pentru ca l-am considerat de prisos. La ce bun? Ca tot la deziluzie si rani sufletesti se ajunge.
Iar acum imi dau seama: Damn, Crangasho, you are such a fool! Dragostea este, pur si simplu. Nu tine de ceea ce simt altii pentru tine, ci de modul in care simti tu pentru ei. Fara vreun interes, fara vreo conditionare. E sentimentul ala care iti pune in miscare fluturii din stomac si iti declanseaza zambetul pe buze.(le mai tineti minte pe astea?) Nu e dorinta animalica, nu e posesivitate, nu e gelozie. Pur si simplu...e.
Iar noi am uitat cum e sa fie, fara vreo determinare dupa. Pentru ca asa ne-am invatat. E mai simplu sa te minti ca iubirea e animalica, decat sa te implici dincolo de fizic. Esti protejat asa, right? Nu te poate atinge nimeni. E mai simplu sa fii ironic si caustic, decat sa le arati celorlalti ca esti...uman. Si ca suferi. Si ca plangi atunci cand te uiti la un film.
Dar nu suntem altceva decat niste natangi. Really. Pentru ca frica asta, vad eu, nu face decat sa ne instraineze unii de altii si sa creeze limite. Pe langa asteptari. Dar mai ales, sa ne faca sa ne consumam unii pe altii in cel mai grotesc mod cu putinta: superficial si carnal.
Am mai realizat ceva in tot periplul meu existential: copiii te (re)invata intotdeauna cum e sa iubesti simplu si cum e sa te bucuri de orice. Iar eu de la ei invat de vreo 2 ani de zile. Sunt cei mai buni profesori.
Inchei prin a va mai intreba o data: Ce s-a intamplat cu iubirea, oameni buni?
Si una din intrebari mi-a atras atentia, e chiar prima : Cat de mult ai iubit? ...and then, m-a lovit. Chiar, cat de mult am iubit, cat de mult am iubit sincer, cat de mult am iubit neconditionat? Si mi-am dat seama ca....ou well, you know. Not a lot.
Punandu-le cap la cap, mi-am dat seama ca de multe ori, am conditionat iubirea mea de iubirea celuilalt: Te iubesc daca ma iubesti. Dupa care, am iubit minti frumoase(care fie vorba intre noi, nu e chiar iubire, ci admiratie). Dupa care, am iubit exterioare: Mama, cat de frumos e asta! Il ador!
Dupa care am iubit oamenii pentru ceea ce sunt, pana cand au demonstrat contrariul. Iar mai apoi, cred ca am refuzat pur si simplu sa zic acest "a iubi". Pentru ca l-am considerat de prisos. La ce bun? Ca tot la deziluzie si rani sufletesti se ajunge.
Iar acum imi dau seama: Damn, Crangasho, you are such a fool! Dragostea este, pur si simplu. Nu tine de ceea ce simt altii pentru tine, ci de modul in care simti tu pentru ei. Fara vreun interes, fara vreo conditionare. E sentimentul ala care iti pune in miscare fluturii din stomac si iti declanseaza zambetul pe buze.(le mai tineti minte pe astea?) Nu e dorinta animalica, nu e posesivitate, nu e gelozie. Pur si simplu...e.
Iar noi am uitat cum e sa fie, fara vreo determinare dupa. Pentru ca asa ne-am invatat. E mai simplu sa te minti ca iubirea e animalica, decat sa te implici dincolo de fizic. Esti protejat asa, right? Nu te poate atinge nimeni. E mai simplu sa fii ironic si caustic, decat sa le arati celorlalti ca esti...uman. Si ca suferi. Si ca plangi atunci cand te uiti la un film.
Dar nu suntem altceva decat niste natangi. Really. Pentru ca frica asta, vad eu, nu face decat sa ne instraineze unii de altii si sa creeze limite. Pe langa asteptari. Dar mai ales, sa ne faca sa ne consumam unii pe altii in cel mai grotesc mod cu putinta: superficial si carnal.
Am mai realizat ceva in tot periplul meu existential: copiii te (re)invata intotdeauna cum e sa iubesti simplu si cum e sa te bucuri de orice. Iar eu de la ei invat de vreo 2 ani de zile. Sunt cei mai buni profesori.
Inchei prin a va mai intreba o data: Ce s-a intamplat cu iubirea, oameni buni?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentezi?Tare, sa te auda toata lumea:
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.