M-am bagat singura in sedinta, dupa ce am vorbit cu el la telefon, in miez de noapte.
M-am inghesuit singura intr-un colt si m-am intrebat amenintator: Chiar asa, Ramono, de ce fugi tu mereu?
A fost unul dintre cele mai ciudate dialoguri pe care le-am avut cu mine vreodata. (Cred ca si tu le ai, in momentele tale limita). Ciudate pentru ca, ce sa vezi? Stiam toate raspunsurile la intrebari, numai ca de ceva timp incoace, tot taraganez luarea unei decizii. E ca si cum as fi intrat intr-o bula de sticla, unde aleg sa nu mai experimentez, sa nu mai ies, sa nu mai cunosc oameni. Si astept. Nu stiu ce anume, dar astept.
Asa ca dupa un an in care m-am terorizat singura, am considerat de cuviinta ca este momentul unei sedinte. A acelei sedinte, intre Crangasica si ...Crangasica. Rezultatul a fost un gol in stomac si o accelerare a pulsului, pentru ca mi-am aruncat singura la fileu atat de multe teme, incat numai Dumnezeu stie cum o sa le rezolv pe toate.
Dar incepusem cu frica. Frica aia de te face sa te izolezi, de te face sa fii ca toti ceilalti, pentru ca nebunia ta nu este consimtita intr-o lume a mercantilului. Aia de te face sa fugi mancand pamantul, sa nu te mai uiti inapoi, uitand, pe de alta parte, ca fuga nu rezolva nimic. Iar asta iti va aduce mereu situatiile lasate in urma din nou la inaintare, ca se impun a fi rezolvate.
Deci ...frica. Da, mi-e frica, mi-am recunoscut-o ieri intr-un exces de sinceritate pe care l-am avut cu mine(by the way sa il incercati si voi din cand in cand). Mi-e frica si fug mereu de oamenii care reusesc sa ma citeasca si care vor sa imi induca simtaminte nobile in suflet, precum iubirea. Fug de ei mancand pamantul: Cum, eu, Crangasica, sa ajung sa simt, sa fiu ranita, sa ma bucur, sa rad, sa fiu citita ca o carte deschisa? IMPOSIBIL! Nu vreau. Aleg sa fug! (Nu te mai hlizi, ca asa faci si tu. Gandeste-te la ultimul/ultima tip/a misto pe care l-ai intalnit si cum ai reactionat cand ti-a spus ca vrea sa se trezeasca cu tine dimineata, sa iti faca micul dejun si sa iti mangaie fata. Eh, mai razi acum?)
Da, am fugit de toate momentele care ar fi putut sa imi aduca implinirea. De toate momentele in care doua inimi aleg sa se uneasca si sa respire la unison, de toate gesturile pline de iubire si declaratiile soptite la ureche. Pentru ca mintea mea ma ducea mereu cu 2 pasi inainte: Si daca se termina prea repede? Si daca nu este el alesul? Nu se poate asa ceva, punem punct si fugim in caverna intunecata a mintii. Unde stam in siguranta, departe de toata lumea (iti dai seama ca a fost o ironie, da?)
Asa ca ieri, dupa ce mi-am tras trei palme astrale si m-am ciorovanit cu mine pret de juma de ora pe tema fricii si a fugitului, mi-am dres hainele, ochii si sufletul si m-am hotarat : Voi sta. Ori de cate ori merita, voi sta. Si chiar daca nu merita, voi sta, pentru ca asa imi invat lectiile. Damn the bubble! I`m so out of it!
LATER EDIT: Si fuga asta vine din nerabdare, by the way. Din nerabdarea aia, care te convinge ca lucrurile nu vor iesi cum le-ai plasmuit tu in mintea-ti paguboasa, asa ca mai bine le lasi de tot, daca tot nu sunt perfecte. Cand imperfectiunea poate fi asa frumoasa :)
Daca ma simt mai bine, intrebati?Nu inca, pentru ca sedinta asta mi-a demonstrat ca sunt vulnerabila si ca sunt om. Ce surpriza! :)
M-am inghesuit singura intr-un colt si m-am intrebat amenintator: Chiar asa, Ramono, de ce fugi tu mereu?
A fost unul dintre cele mai ciudate dialoguri pe care le-am avut cu mine vreodata. (Cred ca si tu le ai, in momentele tale limita). Ciudate pentru ca, ce sa vezi? Stiam toate raspunsurile la intrebari, numai ca de ceva timp incoace, tot taraganez luarea unei decizii. E ca si cum as fi intrat intr-o bula de sticla, unde aleg sa nu mai experimentez, sa nu mai ies, sa nu mai cunosc oameni. Si astept. Nu stiu ce anume, dar astept.
Asa ca dupa un an in care m-am terorizat singura, am considerat de cuviinta ca este momentul unei sedinte. A acelei sedinte, intre Crangasica si ...Crangasica. Rezultatul a fost un gol in stomac si o accelerare a pulsului, pentru ca mi-am aruncat singura la fileu atat de multe teme, incat numai Dumnezeu stie cum o sa le rezolv pe toate.
Dar incepusem cu frica. Frica aia de te face sa te izolezi, de te face sa fii ca toti ceilalti, pentru ca nebunia ta nu este consimtita intr-o lume a mercantilului. Aia de te face sa fugi mancand pamantul, sa nu te mai uiti inapoi, uitand, pe de alta parte, ca fuga nu rezolva nimic. Iar asta iti va aduce mereu situatiile lasate in urma din nou la inaintare, ca se impun a fi rezolvate.
Deci ...frica. Da, mi-e frica, mi-am recunoscut-o ieri intr-un exces de sinceritate pe care l-am avut cu mine(by the way sa il incercati si voi din cand in cand). Mi-e frica si fug mereu de oamenii care reusesc sa ma citeasca si care vor sa imi induca simtaminte nobile in suflet, precum iubirea. Fug de ei mancand pamantul: Cum, eu, Crangasica, sa ajung sa simt, sa fiu ranita, sa ma bucur, sa rad, sa fiu citita ca o carte deschisa? IMPOSIBIL! Nu vreau. Aleg sa fug! (Nu te mai hlizi, ca asa faci si tu. Gandeste-te la ultimul/ultima tip/a misto pe care l-ai intalnit si cum ai reactionat cand ti-a spus ca vrea sa se trezeasca cu tine dimineata, sa iti faca micul dejun si sa iti mangaie fata. Eh, mai razi acum?)
Da, am fugit de toate momentele care ar fi putut sa imi aduca implinirea. De toate momentele in care doua inimi aleg sa se uneasca si sa respire la unison, de toate gesturile pline de iubire si declaratiile soptite la ureche. Pentru ca mintea mea ma ducea mereu cu 2 pasi inainte: Si daca se termina prea repede? Si daca nu este el alesul? Nu se poate asa ceva, punem punct si fugim in caverna intunecata a mintii. Unde stam in siguranta, departe de toata lumea (iti dai seama ca a fost o ironie, da?)
Asa ca ieri, dupa ce mi-am tras trei palme astrale si m-am ciorovanit cu mine pret de juma de ora pe tema fricii si a fugitului, mi-am dres hainele, ochii si sufletul si m-am hotarat : Voi sta. Ori de cate ori merita, voi sta. Si chiar daca nu merita, voi sta, pentru ca asa imi invat lectiile. Damn the bubble! I`m so out of it!
LATER EDIT: Si fuga asta vine din nerabdare, by the way. Din nerabdarea aia, care te convinge ca lucrurile nu vor iesi cum le-ai plasmuit tu in mintea-ti paguboasa, asa ca mai bine le lasi de tot, daca tot nu sunt perfecte. Cand imperfectiunea poate fi asa frumoasa :)
Daca ma simt mai bine, intrebati?Nu inca, pentru ca sedinta asta mi-a demonstrat ca sunt vulnerabila si ca sunt om. Ce surpriza! :)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentezi?Tare, sa te auda toata lumea:
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.