Doare..si doare ingrozitor..fiecare inspiratie..fiecare expiratie, in care aerul dat afara ia forma unui suspin prelung. Ne-a lasat singuri si a plecat..s-a saturat de sufletele haine din jurul lui si a capitulat. I s-a promis lumina, i s-a promis ceva mult mai curat decat existenta umana. S-a uitat in urma, cu lacrimi in ochi si strigate de disperare la cei care l-au iubit si a luat mana pe care i-a intins`o arhanghelul. Exact in ziua de nume a lui tata. Se intelegeau foarte bine, erau poate cei mai buni prieteni. De fapt. era cel mai bun prieten al tuturor:Stalpul casei, stalpul familiei, stalpul meu si al mamei, pentru ca era mult peste toti cei din jurul lui. In ultimii doi ani, stalpul s-a indoit sub povara unei disfunctii la inima. Asta a fost primul soc, care mi`a picat ca un topor in moalele capului. Era deda, era cel caruia ii spuneam tot si care ma invatase cum e sa lupti, sa castigi si sa strunesti o mana de oameni, fara a le stirbi orgoliul. Era deda, cel care ma lua peste tot cu el si imi povestea despre una si depsre alta, in timp ce ne cataram in ciresi sa ii aducem cirese lu` babica pentru dulceata. Era deda, cel care imi spunea de fiecare data ca e mandru de mine si se lauda peste tot cu zaicic, care lua note mari la scoala si avea ambitii. Cred ca intr`un fel,el m-a modelat, el mi-a arata cum e viata si cat de mult merita sa o traiesti. Cu toate astea, el a parasit`o inainte de vreme. Nu o sa uit niciodata cand mergeam la Periboina si stateam in casutele minuscule de acolo, departe de lume, departe de rautate, departe de tot. Veneam in fiecare an, fie singuri, fie cu niste prieteni din Braila, care apareau sa il vada pe deda. Ultimii doi ani au fost un chin, si pentru mine..si pentru el...Plangea de fiecare data ca paralizia il macina si imi arata cu ;acrimi in ochi mainile pe care le misca cu greu. De fiecare data ofta, pentru ca nu putea sa vorbeasca cum trebuie si vedea ca nu il inteleg. Dar ma intreba in stilul lui, ped jumatate ruseste, pe jumatate romaneste, cum imi merge cu munca, cum e la facultate si ce note am luat. Practic, nu s-a schimbat nimic, a ramas acelasi deduca al meu, care insa se chinuia sa ma faca sa inteleg. Era ca un copil, plangea de cate ori ma vedea, plangea cand plecam, plangea cand o vedea pe zaicic stand in curte ca in copilarie si rasfatand motanii. I se rupea sufletul in interior si incerca sa il aline imbratisandu`ma de fiecare data. El e cel care m-a invatat ca nu trebuie sa imi fie niciodata rusine cu faptul ca sunt lipoveanca pe jumatate, el e cel care imi aducea dulciuri si imi dadea bani, chiar si la 22 de ani. Imi curg lacrimi siroaie acum si abia mai vad tastatura, ochii imi sunt umflati pentru ca plang de aproape 3 ore, de cand am aflat ca ne-a parasit.
Mi-l aduc aminte cat de plin de viata era in ultima perioada si cum radea bunica de el si boacanele pe care le facea de fiecare data. Ramasese cu acelasi simt al umorului pe care il stiam eu de fiecare data si care ma facea sa chicotesc si cand eram mica. Radea de babica si de nestiinta ei si ii aducea aminte de fiecare data ca umbla cu soldati inainte sa fie cu el. Ma amuza copios cand o vedeam cum mustaceste si cum ii zice ~praclatna, satana~ cu un accent rusesc inconfundabil de care nici acum nu a scapat.
Acum o saptamana, al doilea topor mi-a lovit moalele capului, cand am aflat ca e din nou internat in spital. Aceleasi flasback`uri mi-au trecut prin fata ochilor, aceleasi momente imi rodeau sufletul. Mama a fost la el si cand s-a intors mi`a zis ca isi misca picioarele. Si acum cred ca nu asta era adevarul, dar ca a vrut sa ma protejeze. Astazi nu a mai putut ascunde adevarul si a venit acasa de la spital si mi`a zis cu lacrimi in ochi ca deda nu mai este, a plecat dintre noi. Am simtit cum mi se rupe sufletul in doua si am tot incercat sa ma conving ca nu este adevarat. Aveam nevoie de prezenta lui si vroiam sa stie inainte sa plece cat de mult il iubeste zaicic si ca zaicic a luat licenta, zaicic o sa plece la Bucuresti, ca zaicic ii calca pe urme in ambitii si realizari, ca zaicic e ca el, un luptator. Nu am apucat sa i le zic, nu am apucat sa ii zic nimic, nici cat de mult il iubesc.
Ia lubliu tibia, deda! Zaicic mereu o sa te iubeasca, chiar si acolo unde esti acum. De la tine am invatat ce e cumpatarea, ce e ratiunea, ce e ambitia si lupta. Nu o sa ma las invinsa acum, cand mai am atat de putin sa te fac cel mai mandru.
Vreau doar sa fii linistit acolo unde esti, departe de lumea dezlantuita si sa te uiti cum cresc, cum iti calc pe urme.
