2 steps back, none forward

Am (re)inceput sa fac acelasi rahat pe care imi promisesem sa nu il mai fac niciodata:sa dau inapoi. Sa zic NU, sa nu raspund la telefoane, sa ma dau la fund, sa pierd legatura cu toti, pentru ca EU trec printr-o perioada grea acum. Perioada in care ma complac, probabil.Dar asta e alta poveste. Ducand lucrurile putin mai departe, se poate spune ca sufar de o boala..care nu ma afecteaza neaparat pe mine, ci pe cei din jurul meu, care nu imi inteleg refuzurile. Nici nu au cum, ma gandesc, pentru ca nici eu nu le intelegeam inainte. Nu pentru ca nu puteam, ci pentru ca nu vroiam. Acum sunt supusa vrutului si traiesc in negare de 3 luni de zile. Ma mint singura ca toate lucrurile sunt bune, ca exista speranta, ca pot sa imi fac meseria in continuare, ca pot sa imi iau bani pe ea, ca pot sa imi traiesc in continuare visul. Incerc sa nu traiesc in trecut, ci sa imi traiesc prezentul, but then again..ma intreb..ce prezent? Cel in care suspin si ma enervez din ora in ora, pentru ca nimic nu iese cum ar trebui sau cum as vrea eu? Nu le poti avea pe toate, dar eu sunt pe punctul de a le pierde pe toate, de a`mi pierde prietenii, de a`mi pierde apropiatii, de a`mi pierde speranta. Slujba, optimismul si sinele le-am pierdut demult. Banuiesc ca nu mai e asa mult pana cand ajung in fundul prapastiei holistice. E cam negru aici, as spune. E intuneric, iar lumina ajunge greu, iar atunci cand ajunge nu iti aduce linistea.Cea pe care o cauti si dupa care implori de tot aproape 5 luni. Poti sa lupti, dar asta te tine pentru numai 2 luni, cand vezi ca morile de vant iti trag tot aerul si toata speranta. AStepti si incepi sa simti cum iti curg lacrimile pe obraz si ochii ti se umfla de plans. Ca acum.