Specialii din viata mea. Part II

Fara a face discriminari de pozitie si rol, marturisesc sincer ca modul in care a aparut casting-ul pe creditele de final ale filmului "Ramona 2011 " este total aleatoriu. Faptul ca in aceasta a doua parte a gandurilor si multumirilor apar alte nume nu le face cu nimic mai prejos decat cele din prima parte. Sa nu uitam ca surprizele se pastreaza, totusi, mereu pentru final :)
Nu sunt prea multe cuvinte pentru a-mi arata dragostea fata de Sarmi. Si asta pentru ca,intuitiv, ne citim gandurile atat de bine si relationam atat de bine non-verbal, incat am renuntat sa ne cramponam in banalele cuvinte. Casatoria noastra platonica functioneaza atat de bine la nivel spiritual, incat oricare alt mod de comunicare pare... inoportun
Pe Andreutza,o admir din ce in ce mai mult. Pe zi ce trece, se dovedeste atat de pasionata, incat nu are cum sa te lase rece modul in care povesteste despre pasiunile ei. E un om frumos, atat de frumos si agitat, incat reuseste de fiecare data sa te faca sa te simti cea mai importanta particica din viata ei. Nu pot decat sa ma declar indragostita de ea si de felul ei de a fi.
Sorinel este barbatul pricopsit cu trei nebune. Una a lui, celelalte doua... imprumutate. Este cel pe care  il disputa femeile si barbatii pentru modul divin in care gateste. Bineinteles, eleste cel de la care a pornit termenul de "depravata" in ceea ce ma priveste. Daca Andreea copleseste prin pasiune, Sorinel copleseste prin bunatate. Nu stiu daca ar fi in stare sa faca rau vreodata cuiva, fie prin vorba, fie prin port. Nu ai cum sa ramai bosumflat in preajma lui Sorinel. Face ce face, si reuseste cumva sa iti aduca un zambet. Impreuna cu Andreea, fac unul dintre cele mai frumoase cupluri posibile. :)
Andreiu este una din constantele din viata mea. Ne vedem o data pe an,dar de fiecare data cand ne vedem ne descoperim mai frumosi decat in anii trecuti. Florin nu face nici el exceptie, ca doar sunt frati. :)
Costi e noua descoperire a grupului. E cel mai vesel om pe care il stiu si cel mai dispus sa faca misto-uri de propria persoana. Atat de vesel, incat a reusit sa ii intre in gratii Sarmiziei mele inca de la prima intalnire. Chiar si lui Bogdan. Cum ar putea cineva sa nu il adore?
Nu stiu daca D. ar trebui sa apara pe lista, pentru ca nu stiu cat de tare o sa il sperie sinceritatea mea. Dar avand in vedere ca prin el mi-am redescoperit latura de copil (a se intelege prin asta "that puppy face", cum spune el), cred ca trebuie sa ii multumesc sincer pentru asta. :)

Specialii din viata mea. Part I

Cu toate lamentarile de rigoare, 2011 nu a fost un an rau. Chiar dimpotriva. Mi-a adus aproape cei mai frumosi si cei mai faini oameni, pe langa faptul ca a consolidat cele mai interesante prietenii sau... casnicii, dupa caz. Poate mai mult ca oricand, mi-a adus schimbarea si m-a facut sa iau decizia de a ma muta cu... catel, purcel... in Bucuresti. Asa ca, oricat de mult m-as plange acum, la final de an, printre globuri, beteala, cantece de Craciun, imi dau seama ca oricat de mult as vrea sa-mi dezvolt drame personale... nu pot. Pentru ca ii am aproape pe cei care ma iubesc si pe cei carora le impart dragoste in fiecare zi. Singura nu voi fi niciodata, cu toate ca uneori imi place sa cred asta, doar pentru a-mi cresta putin orgoliul.
Dar sa le luam pe rand, ca asa este bine si frumos. Lucrul cel mai de pret pe care l-am castigat anul asta au fost oamenii si experientele. Incepand cu magelanii mei si terminand cu oameni pe care nu i-am vazut decat o singura data, dar care au investit atat de multa incredere in mine, incat m-au coplesit pe loc.
Am petrecut cele mai frumoase nopti cu gasca de nebuni de la Constanta, in care mi-am dat seama pentru a doua oara ca dragostea se poate manifesta si altfel. Aici vorbesc de Bogdan, Alex, Stefan, Jardel, Florin, Cristian, Mastro, dnul Comaneata, Buleata, Dna Buleata(Capricorneasa mea), Denise si Simona. Seri care mi-au intarit ideea ca oamenii frumosi ajung intotdeauna unii langa altii, indiferent de timpul pe care il au la dispozitie sau modul in care li se sincronizeaza programele.
Tot anul asta, am primit cea mai frumoasa veste pe care puteam sa o primesc vreodata: ca cei doi Simona si Cristian, sub directa obladuire a mea si a lui Alex au decis sa se logodeasca(daca ma asteptati pe mine pentru naseala la nunta, eu zic sa va mai ganditi :))). Bucuria e cu atat mai mare cu cat Alexandru si cu mine i-am adus impreuna pe nebuni.
Nu as putea sa trec mai departe fara a-mi mentiona sufletul pereche si mentorul intr-ale educatiei, pe Bogdan. El stie foarte bine simtamintele mele pentru el, asa ca nu este nevoie sa le mai fac publice. (nu de alta, dar am o reputatie de aparat. Fie..doua, pe a mea si pe a lui!)
Vara mi-a mai adus o persoana frumoasa in cale: Pefi, cel mai agitat om pe care il cunosc. Cu Pefi am lucrat pe un proiect frumos la Teatrul de Vara Jupiter. Au fost cele mai frumoase zile pe care le-am petrecut, cele mai frumoase concerte si piese de teatru la care am participat si cele mai savuroase schimburi de replici pe care le-am auzit vreodata de la un om pe care nu il cunosteam atat de bine. Inca o data, destinul si-a facut treaba si a adus alaturi un om absolut spectaculos, pasionat si lipicios.
Si daca e sa vorbim de vara, tot vara mi l-a scos in cale pe Daniel Lazar, vazut si auzit la o cafea in graba, la Maronne Rosso, in City Park. Un om-om, cu care am povestit, ras, detaliat, de parca ne-am fi cunoscut de o viata. Mai mult decat atat, un om care ma face intotdeauna sa zambesc prin replicile si bunatatea de care da dovada.
Pe dnul Paul Gusa am ajuns sa il cunosc mai bine odata cu mutarea mea in Bucuresti. Mereu cinic, ironic, pe alocuri isteric (stii doar ca o zic cu dragoste), Paul mi-a demonstrat odata in plus ca prieteniile intre barbati si femei exista, cu singura conditie : de a se lega intre oameni compatibili si maturi intelectual.Si de parca nu era de ajuns, Paul este unul dintre putinii oameni care imi aduc aminte de fiecare data ca eu sunt barbat in atitudine , si nu femeie.
Geamanul. Eh, geamanul este unul dintre specimele aparte care imi inveselesc viata: glumele, sfaturile, discutiile interminabile si pranzurile luate impreuna m-au facut sa il decret geaman. In fond, fiecare din noi are nevoie de asa ceva, important este cat de repede gaseste persoana pe care sa o numeasca "geaman".
De la Geamanu`, trec imediat la Mupilescu, eterna capricoarna capoasa si pe alocuri pesimista, careia anul asta i-am marturisit indirect ca o iubesc: pentru toate discutiile, pentru toate glumele, pentru toate lucrurile care ne-au legat si ne fac asemenea.
Lauriciu nu putea sa lipseasca de pe lista, cu toate ca jumatate de an mi-a batut obrazul ca nu l-am sunat si nici nu l-am scos la o cafea. Imi recunosc spasita vina si ii promit acum public ca il voi scoate cu proxima ocazie in oras, sa ii ofer sansa de a-mi invineti ego-ul si ochii. :) Probabil ca Laurici este una dintre cele mai bune persoane pe care le cunosc. Sufletul lui este atat de mare, incat daca ar putea, i-ar ajuta pe toti cei care ii trec pragul. Cum sa nu iubesti un astfel de om?
Iulian. Ah, Iulian. Omul care imi imparte ideile, cinismul si rautacismele aruncate in ceas de noapte. Frumos interior, Iulian este un alt special din viata mea, pe care il agasez si provoc intelectual ori de cate ori am ocazia. CE-i drept, in ultima perioada, nu am mai apucat sa schimbam nici macar 2 vorbe despre filoZofii(stiu ca te enerveaza ortografierea asta :)), teorii, shogun, religii. Dar sunt convinsa ca recuperam noi :)
Facebook-ul mi-a scos si el in cale oameni interesanti pe final de an. Multumesc, Mark! Pe amandoi ii cheama Escu. Ma rog, coincidente bizare.
Cu unul dintre ei, in speta EscudeRomania, m-am tot intersectat prin oras. Mai in fuga, mai in aglomeratie, cert este ca uratul context nu a facut posibila comunicarea. Escu este definitia gentlemanului perfect, mereu dispus sa ii faca pe oamenii din jurul lui sa ramana cu zambetul pe buze si impresionati de cat de diferit este de ceilalti, majoritarii. Pe scurt, Mr. Escu este genul de persoana care face parte din categoria celor putini, asa cum ii numesc eu: deloc superficiali, capabili sa argumenteze si sa aiba opinii perfect pertinente. :)
Pe celalalt Escu l-am cunoscut accidental, cand un schimb de replici m-a facut sa imi pun semne de intrebare. Din cele bune, evident. Au urmat filosofeli, discutii prelungite si...de ce nu, ceva orgasme intelectuale, cum imi place mie sa le numesc. Probabil ca asta m-a facut si ma face in continuare sa il numesc un om interesant, din toate punctele de vedere. Cum i-am si zis de atat de multe ori, merita sa fie cunoscut ceva mai mult decat prin prisma schimburilor virtuale de replici.
"Schimbul de mame" m-a facut sa cunosc oameni frumosi. Vali, Lia si Deni sunt o parte dintre ei. Chiar si acum, la cateva luni bune de cand i-am vazut ultima data, inca mai tinem legatura si ma declar cu dor de moarte in a-i vedea din nou. Fac parte din categoria oamenilor atat de frumosi incat tot ce ating in jurul lor se lumineaza pe data. De cate ori vorbesc cu ei ma trezesc zambind instantaneu, poate si datorita caldurii cu care ii primesc pe oamenii- oameni din viata lor.
Vasile si Monica de la Treznea sunt, din nou, oameni pe care ii voi tine aproape de suflet, poate si pentru ca Ana, fata lor, este nascuta in aceeasi zi cu mine. Sunt atat de calzi si amuzanti, incat m-au coplesit pe data cu omenia si bunatatea lor.
Cam atat acum. Urmeaza partea a doua :)

Postarea sensibila de decembrie

Am un gust amar in gura ori de cate ori ma gandesc la fericire. Nu pentru ca nu o am, ci pentru ca mereu caut sa o aduc la cote extreme, intr-un orgasm prelungit al mintii. Uit de fiecare data ca nu se poate sa fac asta, pentru ca vin echilibrul si legile compensatiei care iti plesnesc una peste fata si te fac sa intelegi ca nu esti decat un simplu om, supus unor legi mai mult sau mai putin divine. Drept pentru care, nu ai voie sa fii fericit incontinuu. Decat daca nu iti constientizezi conditia.
In stupiditatea mea, imi dau seama si unde gresesc si de ce gresesc, dar intr-o incapatanare crunta, refuz sa fac ceva pentru a ma alinia planetelor si standardelor dupa care se ghideaza majoritatea. Asa ca fericirea mea, pe langa faptul ca este efemera, mai are o buba: e supusa neutralizarii si anihilarii prin arme letale: ratiune, analize, radicali, comparatii si frustrari pe care mi le creez singura, doar pentru a-mi demonstra mie ca nu se poate ca fericirea asta sa isi pastreze valente constante. Teama de succes au numit-o unii, eu o numesc doar masochism curat, manifestat in cel mai radical mod cu putinta. Si masochismul asta nu da pace creierului meu. Functioneaza ca alarma atat de bine, incat probabil ca as putea sa il folosesc si ca alarma de dimineata, nu numai pentru depistarea intentiilor de fericire. Cum intra ideea de fericire in ecuatie, tzop! si marlanul de masochism care activeaza creierasul si ii susoteste incontinuu ca fericirea nu s-a inventat pentru oameni, cel putin nu pentru unii atat de constienti.
E atat de obositor si frustrant sa te bati cu ratiunea din tine, incat de cele mai multe ori, o dai in pizda ma-sii de treaba si comiti prima greseala: te lasi prada ei, uitand ca de fapt...surpriza!... mai ai si niste sentimente/emotii care colcaie prin tine si pe care poate ca ar trebui sa le asculti inaintea masochistei(din nou) ratiuni.
Nu de alta, dar de cele mai multe ori, prostiile astea numite emotii te ajuta mai mult decat masochista ratiune.

Dor. De mare dor.

Mi-e dor de noptile de vara petrecute la Tuzla, de serile dormite la Alex si de glumele nesarate ale lui Bogdan. Mi-e dor de Simona, care mereu avea cate ceva de comentat si de Cristi, care mereu se impungea cu Simona. Mi-e dor de Capricorneasa, care era jumatatea mea in materie de nebunie si de Denise, cu care imparteam mereu plajile, la discutii.Mi-e dor de Florin si de urlaturile lui continue legate de cashcheta. Mi-e dor de bratarile Andrutzei si de acel "maimu" urlat incontinuu. Mi-e dor de Stefan si de duduile care roiau in jurul lui. Mi-e dor de Bogdan... celalalt Bogdan si de tigarile fumate la ceas de seara, in camp, cu blues-ul dat in surdina. Mi-e dor de Oana si de plimbarile prin oras, exact ca acum 8 ani. Mi-e dor de Morsino si Jardel si de imbarbatarile lor rautacioase. Mi-e dor de toate glumele, amintirile, iesirile si destrabalarile pe care le faceam in fiecare weekend, cu marea in urechi si in ochi. Mi-e dor de focul de tabara si de incercarile disperate de a scoate... chiauni, masina lui Mastro din nisip. Mi-e dor de gratarele, mesele si zilele de nastere pe care nu le-am pierdut pentru ca am avut cei mai frumosi oameni langa mine. Mi-e dor de Catalin si de saluturile lui la intersectii pentru domnisoarele necunoscute din masinile de langa, mi-e dor de Revelioanele petrecute impreuna si de asteptarile incontinue ca gasca de magelani sa se intregeasca.
Probabil ca sfarsitul de an are cele mai bizare influente asupra mea si ma transforma intr-o bolnavicioasa melancolica.  Salvarea mea este ca am si acum langa mine cei mai frumosi oameni, care imi suporta incontinuu toanele si starile extreme. Oameni fara de care poate ca nu as zambi dimineata... sau dupa-amiaza... sau seara. Dar pana nici ei nu imi pot extermina uneori melancolia. Mama ma-sii de melancolie.
Oficial, creierul meu a intrat in luna amortelii, iar asta se va termina cu finalul de decembrie si inceputul de ianuarie. Asa ca pazea! :)

Obsesia zilei de sambata

Mi se ridica parul in cap in momentul in care aud o singura fraza:  "Frate, azi e sambata! TREBUIE sa iesim undeva. Trebuie, ca e sambata!" De obicei, replica asta este insotita de un fel de tremurat verbal si fizic, ca  al unui nevrotic care trebuie sa isi ia doza de adrenalina la zi fixa, la ora fixa. Orice intarziere sau abatere de la ora stabilita ar insemna o futere ireversibila a propriului creier si univers: cerul s-ar rupe si ploaia s-ar revarsa, cetele de demoni ar alerga dezlegate daca in ziua de sambata lumea nu ar iesi. In club.
Si uite un rationament pe care eu nu il inteleg. Ceea ce inteleg este insa urmatorul lucru: fiind zi din weekend, ziua de sambata e cea mai la indemana pentru ieseala, fie ca este vorba despre un club, fie ca este vorba despre altceva. In plus, daca s-ar lasa si un un mare fuck, atunci ar fi mult mai comod pentru cel care ramane peste noapte sa isi ia catrafusele a doua zi si sa-l lase pe celalalt sa se reculeaga pentru luni. Asta inteleg.
Ceea ce nu inteleg este obsesia reala pentru ziua asta, pe care dracu` stie cine a lasat-o ca zi de musai clubareala. Daca nu iesi sambata, esti deja un nenorocit ordinar, sechestrat in casa, care nu stie sa faca nimic altceva in afara de munca si o mica laba, pe alocuri, intre doua filme porno. Nu esti cool deloc daca nu poti sau nu vrei sa intelegi patternul asta de rahat care nu te lasa sa respiri, cand tu ai vrea, de fapt, sa dormi.
Esti cel mai de rahat daca decretezi cu voce tare ca tu vrei sa ramai in casa si sa refuzi sa faci ca majoritatea, intr-una din putinele tale zile libere, pentru ca da, nu toata lumea  programul tau.
Asocierea zilei de sambata cu distractia maxima si obligativitatea distractiei in ziua asta, musai in ziua asta imi intoarce metafizicul pe dos. E ca si cum existenta ta s-ar duce doar intre cele doua sambete succesive, incontinuu.
Pentru ca da, sunt una dintre persoanele care nu ies neaparat sambata, ca asa zice legea urbana a distractiei, ci care iese ori de cate ori simte nevoia sa iasa, nu de cate ori ii decreteaza simtul colectiv asta. Asa ca de la mine nu o sa auziti peripetii si povesti de sambata seara de prea multe ori.

X Factor nu e Vocea Romaniei. Vocea Romaniei nu este X Factor.

Daca ma intrebati pe mine, X Factor nu este si nu va fi niciodata competitor pentru Vocea Romaniei. Zic asta nu prin prisma audientelor si a market share-ului, ci din perspectiva calitatii pe care una o aduce, iar cealalta o anuleaza grosolan. Una transmite emotie, cealalta o da dracului... intr-un colt ascuns al macaralelor de filmare.
La origini, X Factor are un format simpatic, format pe care insa Antena nu l-a preluat la modul real al cuvantului: incepand cu notorietatea juriului si terminand cu productia in sine. Impresia pe care mi-o da mie X Factor este de copie fragila, pe bugete mai mici, care nu ca nu se ridica la nivelul originalului/ franchizei, ci nici macar nu reuseste sa isi atinga obiectivele de copie. Un juriu semi-anost, ales pe criterii stiute de capii proiectului, in care opinarea se face in cel mai antipatic mod cu putinta. O preselectie semi-obscura, din care nu reiese decat ca romanii sunt niste pamplici (ce-i drept, grosul fusese deja la "Romanii au talent") si niste comentarii, de prisos, din nou, din partea juriului.
Ca imagine si ca branding, X Factor are cote slabute- Paula isi face probabil singura partea de make-up si hair-styling, iar pe plasma mea de acasa ii vad mereu porii. Si pe ai ei, si pe ai lui Morar. Laolalta cu picaturile de transpiratie de sub nas, de pe frunte sau de prin alte locuri unde s-au mai aruncat ochii mei.
Aici, rolul juriului pare a fi de a da cu parul in orice urma de talent care exista, din momentul in care domnul Mihai (ce a incercat sa preia rolul de Cowell) spune unuia dintre putinii pustani talentati care au calcat pe scena: Tu din ce an vii? Canta si tu o melodie din 2011, nu Deep Purple.
Productia nu ma incanta absolut deloc, cu atat mai mult cu cat miscarile de camera sunt total neinspirate, macaralelel se departeaza pe momentele esentiale si trec in plan general, iar succesiunea cadrelor este un pic obositoare...pe alocuri anosta. Replicile lasate nu sunt relevante, cadrele de legatura....mai bine nu erau, emotia publicului....nu ma face sa empatizez deloc.Am impresia ca show`ul a fost realizat pe modelul: bifam toate punctele din original, sa ne asiguram ca respectam itemii, fara a fi adaptat la realitatea de p teren, in speta... scena.
Vocea Romaniei, pe de alta parte, e alta mancare de peste. E un show inteligent, inteligent produs, inteligent pus in scena. Branding-ul Pro si-a pus amprenta pe toata emisia, cum era si de asteptat. Avem 4 mamuti in juriu, fiecare cu branding-ul lui, pe care ii leaga fie o imensa experienta in muzica, fie experienta  "a face din rahat bici" pe parte de productie muzicala. Avem o Loredana impecabila si gaga-ista in outfit si un Brenciu mereu pus pe glume, un Moga linistit si un Smiley care impunge uneori. Personajele sunt aervtat de bine construite, incat nici nu mai este nevoie sa detaliez. Replicile sunt incredibile, interactiunea dintre membri juriului si participanti este savuroasa. Opiniile sunt pertinente, argumentate si nu aruncate cu barda.
E un show care transmite ce trebuie sa transmita si care se joaca atat de mult cu emotiile, incat un emotiv ar fi in stare sa planga incontinuu dupa fiecare prestatie.
Productia este impecabila. Oricat de mult m-am chinuit sa observ erori in montaj, nu m-am ales decat cu frame-uri putin mai lungi pe care le-au lasat in succesiunea de cadre. Platoul este spectaculos, iar camerele alea, ale dracului camere, se misca exact cat trebuie si atunci cand trebuie. Cadrele imi arata emotia si pasiunea.

Asa ca... despre ce competitori vorbim noi, mai exact?

(Considerati-l replica pentru articolul aparut pe www.rtv.net pe acelasi subiect)

Un fel de multumesc

Am invatat multe din ultimul an, poate chiar mai multe decat in anul de dinainte. Cred ca este un circuit normal, in care intra fiecare dintre noi, pe rand, dar ceea ce conteaza cu adevarat este cat de mult constientizeaza fiecare dintre noi ceea ce i se intampla si motivele pentru care lucrurile se intampla intr-un fel, si nu altfel.
Despre mine, pot sa zic ca am invatat cine imi sunt prietenii si ce inseamna dragostea adevarata. Chiar mai mult, am invatat sa descopar care este rolul fiecarei persoane in viata mea si cat de mult trebuie sa ma retrag in momentul in care vad ca drumurile noastre se duc in directii diferite. Amavut de  invatat cate ceva de la fiecare, fie ca a fost vorba de lucruri bune, fie ca a fost vorba de lucruri rele. Pe cele bune, le-am savuratzambind, iar pe cele rele le-am tratat cu un oftat si cu o agitatie cum numai eu as putea sa le concep. Dar am invatat.
Am invatat ca orice coboras are un urcus si ca legea compensatiei functioneaza intotdeauna, suficient de bine incat sa te readuca pe linia de plutire.
Poate mai mult decat orice, am realizat ceea ce imi place sa fac cu adevarat, avand curajul sa iau atunci cand vreau si sa duc totul mai departe.
Anul asta mi-a adus aproape oameni frumosi, cu care am colaborat si pe care am ajuns sa ii indragesc dupa prime discutii. Oameni care apreciaza si sar in ajutor atunci cand este cazul, oameni care sunt alaturi neconditionat si care nu pun intrebari, ci zambesc tacit, in semn ca au inteles.
Alti oameni sunt pe cale de a fi descoperiti, la momentul potrivit, in discutiile si contextele potrivite.
In continuare, nu cred in coincidente si am ajuns sa cred mai mult decat oricand ca nimic, dar absolut nimic nu e intamplator. Ridic cuvintele mele la rangul de truisme, stiu, dar numai in felul asta le pot da o valoare cu adevarat.
Cei mai frumosi oameni am descoperit in oameni pe care ii vad sau ii revad de cateva ori pe an, in oameni pe care nu ii intalnesc decat de cateva ori pe luna, dar pe care atunci cand ii vad, realizez cat de speciali sunt.
Sunt norocoasa, atat pot sa spun.
 Tanjesc inca dupa himere, dar moderat. Si asta nu poate fi decat de bine. 

Domnilor, interzicem si noi pantalonii skinny?

Un lucru ma enerveaza mai tare decat sigla Apple pe profilurile de FB ale tuturor: pantalonii skinny pe ciolanele groase ale indivizilor care se vor a fi trendosi. Prin definitie, nenoroceniile alea de pantaloni, pe care nu ii inghit de nicio culoare, au fost inventati pentru a fi folositi de cei care au circumferintele foarte mici la nivel de coapse, pulpe si alte circumferinte care intra la categoria asta. Adica sunt mai slabuti, mai inalti, mai trasi printr-un inel, mai mici, dar friavi. In orice caz, is subtiri. Subtiri! SUBTIRI!
In momentul in care schimbam circumferintele, retinele mele isi autoprovoaca o stare acuta de dezgust, pe care il duc mai departe catre o senzatie de voma verbala manifesta intracranian. Imaginile declansatoare sunt de tipul: 1.65 m, combinat cu picioare de fotbalist greu incercat, combinat cu tenisi sau...mai rau, pantofiori lacuiti cu varf ascutit de lance. Oricum, din scenariu nu pot lipsi picioarele de fotbalist, chiar si curul gras, cat mai bombat daca se poate,  astfel incat sa se pastreze in picioare argumentul pe care tot il aduc la inaintare de ceva randuri incoace.
Asa ca domnilor, va rog, cand iesiti din casa, uitati-va prelung la picioarele voastre. Daca din intamplare corespund celor relatate mai sus, alegeti, rogu-va, un alt model trendos de pantaloni, astfel incat sa nu fiu fortata sa vomit verbal tot felul de perle pline de manifest artistic. Dar, bineinteles, nu pantaloni albi, mulati, prin care se se intrezareasca stromeleagul. E si mai inaltator sentimentul care ma incearca in acele momente. 

Sa ploua cu normalitate! Oare?

Inspir si expir adanc. Astept. Incerc sa ma automotivez .. gandindu-ma ca schimbarea vine la momentul potrivit si numai daca iti doresti suficient de mult. Nu ca nu as fi recut prin schimbari zambicioase in ultimele luni, dar sa fiu a naibii daca nu mi-as mai dori unele, ceva mai inaltatoare si datatoare de zambete decat cele prin care m-am scaldat pana acum. Asta este meteahna fiecaruia..sa isi doreasca mereu mai mult decat are si mereu sa caute linistea si echilibrul in lucrurile simple pentru altii, dar complicate pentru el... ca persoana.
Probabil ca am ajuns intr-unul din punctele de cotitura in care incep sa analizez si sa ras..ras...ras..analizez micile momente care imi lumineaza ziua: o discutie, o gluma, o privire, un zambet... poate chiar greselile in care ma afund zilnic si pe care continui sa le repet, ca pe o moara stricata.
  Problema e ca momentele zambicioase de care ma bucuram pana acum au  devenit insuficiente si le lipseste stralucirea, care sa declanseze echilibrul si multumirea.  Stiu ca dincolo de ele se ascunde ceva grandios, pe care inca nu l-am descoperit, doar pentru ca nu am cautat suficient de mult.
Dar oare trebuie sa caut sau sa astept? In fond, cum se intampla lucrurile astea? Vin cand le ceri sau cand esti pregatit sa le primesti...ca sa fiu a dracu de nu sunt pregatita sa le primesc pana la ultima picatura, dar se lasa asteptate. Prea asteptate. Atat de asteptate, incat uneori imi vine sa las tot si sa ma izolez in adancul celei mai negre pesteri, doar pentru a nu mai fi nevoita sa ma vad cum le caut, sa le identific... in orice prostie normala ma inconjoara.
Dar cred ca aici este partea in care gresesc, si asta pentru ca normalitatea nu ma defineste, cu toate ca mi-o doresc mult uneori. Poate chiar prea mult..de unde si cautarile continue sau asteptarile la fel de continue, urmate de deziluzii sau angoase pe masura.  Si asta pentru ca oamenii normali isi gasesc fericirea atat de repede. Nazuintele normale satisfac atat de usor,  iar ratiunea limitata nu te lasa nicicand sa iti dai seama cat de neimplinit sau nefericit esti. Drept pentru care, traiesti intr-o inertie care iti face bine, pentru ca nu vezi dincolo de limitele pe care ti le impui singur.
 Odata ce treci de partea anormalilor, incep intrebarile, angoasele si iar intrebarile.  Realizezi ca pe masura ce te intrebi mai mult, iti mai dispare o parte din zambet, iar bucata de vis isi ia zborul, suprimata de ratiune.
Dracia dracului, de unde si pana unde am crezut eu ca pot fi atat de normala?

Sa sar sau sa nu sar parleazul?

Daca cineva mai crede in avantajul prieteniilor sau prietenilor de sex opus, sorry to burst your bubble. Sunt cele mai rele. Pentru cei care nu le-ai experimentat inca, sa va explic pe indelete, ca va vaz incurcati.
Pana la un punct, prietenii de sex opus te fac sa crezi ca lumea e a ta, ca totul e daca nu roz..macar de un rosu aprins si ca nimic nu te atinge in cazemata pe care o construiesti impreuna cu prietenii de sex opus: lumea se uita, tanjeste, susoteste pe la colturi de cat de bine te-a atins palma lui Dzeu sa ai atatia prieteni langa tine. Sinceritarile sunt la ordinea zilei, umerele de plans, la fel, iar fatadismele lipsesc cu desavarsire, pentru ca stii ca nu ai de ce sa le folosesti. Te simti in siguranta, surazi strengareste si te crezi pe al 10-lea nor din cei noua pe care Divinitatea ti i-a pus la dispozitie.
Totul pana cand incep intrebarile. Si atunci cand ajungi in momentul asta, ai rupt-o clar in fericire. Si daca nu se rupe fericirea, se rupe filmul...si tot se rupe ceva. Ca asa trebuie! Ceea ce vreau sa zic, de fapt, e ca momentul intrebarilor este un moment de cotitura in relatiile de prietenie dintre femei si barbati. Si asta pentru ca el in general se refera la "saritul parleazului"... de la prietenie, la friendly fuck sau de la prietenie (si mai rau!) ..relatie. Iti vine usor sa fantasmezi la asta, pentru ca ai intotdeauna avantajul faptului ca ai ajuns sa cunosti atat de bine persoana de langa tine, incat alegerea ti se pare cea mai inspirata. Si de parca nu era de ajuns, intr-o fractiune de secunda, iti trec prin fata ochilor toate momentele in care a fost alaturi de tine, ti-a suportat mitocaniile, plasmuirile, vaicarelile, damblalele de moment. In plus, toti/toate ceilalti/celelalte alearga dupa el/ea, drept pentru care TREBUIE ca alegerea ta de a trece parleazul sa fie cea inspirata.
Abia acum incepe chinul, pentru ca odata cu intrebarile astea, se screme si decizia sa iasa la suprafata: se pastram prietenia sau sa o lasam sa se duca dracului? Tentatia e foarte mare, plasmurile pe masura tentatiei, iar jocul stimulant incepe sa iti racaie neuronii, in ideea de a te face sa iei o decizie.
 Tine minte insa ..ca daca "sari parleazul", ai sanse foarte mari sa futi o prietenie grozava  printr-un singur orgasm. Chiar merita?

Omul frumos din spatele brandului: Andi Moisescu

Subiectul urmatorului material nu l-am gasit intamplator. V-am mai spus, nu cred in coincidente. Subiectul materialului urmator a fost declansat de discutia cu o foarte buna prietena... o discutie simpla, la un pahar de vin, despre oamenii frumosi. Asa m-am trezit pomenind numele lui Andi. Andi Moisescu, pe care tangential (dar deloc intamplator), l-am intalnit virtual si profesional.
Daca va inchipuiti ca o sa vorbesc despre brandul Andi Moisescu, va inselati amarnic. Omul din spatele brandului este cel care conteaza intotdeauna. Iar in cazul lui, catalogarea se poate face foarte simplu: este un om frumos. Ce il face atat de frumos? Franchetea si naturaletea comunicarii, laolalta cu gesturile sau actiunile care decurg din ele. Gesturi simple, care conteaza cu atat mai mult cu cat au fost facute dezinteresat, nu din obligatie... cu atat mai putin din dorinta de a-si spori notorietatea brandului personal.
Pe Andi l-am cunoscut virtual acum 2 ani, cand inca ma indeletniceam cu partea de PR pentru Mare Nostrum. Atunci, a acceptat propunerea-mi umila, facuta printr-un scurt mesaj pe TW, de a face parte dintr-un juriu pentru un concurs foto pe care il organizam cu sarguinta.
 Acceptarea propunerii venite din partea unui necunoscut care ii vorbise sincer  nu m-a facut insa sa ii respect munca mai mult decat pana atunci. (Ar fi suprema fatarnicie). Mi-a confirmat insa banuiala ca e un om frumos, iar impresia asta...da, mi-o pastrez in continuare. Si argumente pro continua sa tot vina.

Where did the gentlemen go?

O sa indraznesc sa pun o intrebare, cu toate ca stiu ca nu multi au raspunsul la ea. Eu ma incumet totusi sa intreb: "Unde mama ma-sii au disparut toti domnii?" Si prin domni a nu se intelege acei barbati la costum, cu cravata si butoni. Aia sunt bancherii, sa nu ii confundam. Nu, eu ma refer la cu totul si cu totul altceva: la acei detinatori de picioare, maini si ceva prelungiri cerebraliene, dotati cu inteligenta si maniere desavarsite. Nu a fost taman modul optim de a-i descrie, dar prefer ca inceputul sa fie grobian, pentru ca finalul sa fie splendid.
Vorbind serios si deloc ironic, sunt una dintre acele femei care suspina ori de cate ori aud de un individ de scoala veche (a nu se intelege romantic si siropos, dornic sa te blagosloveasca cu o tona de copii si sa te puna la cratita), care reuseste sa iti smulga un zambet ori de cate ori actioneaza. Sunt cei care inca iti mai aprind tigara, cei care te sorb din priviri cu subinteles, promitandu-ti vizual o seara cu urlete, tipete si pahare de vin alb dupa.
Sunt cei care iti deschid usa la masina si intra intotdeauna primii in restaurant. Sunt cei care in timp ce iti vorbesc despre aliante politice, jocuri de interese si solutii pentru criza mondiala, nu uita sa iti zambeasca in timp ce te intreaba daca mai vrei un pahar de vin, oferindu-se sa ti-l umple. In plus, mai sunt si cei care indura crizele de isterie, discutiile interminabile cu prietenele si cei care isi incordeaza usor maxilarele ori de cate ori te schimbi in tonele de rochii. Dupa, tot ei sunt cel care iti pune mana grijuliu pe spate, pentru a-si delimita teritoriul gentilomesc in fata celorlalti.
Pe scurt, domnii sunt cei stiu sa comute intre animal social si mascul alfa, in contextele potrivite.
Suna cat se poate de anost, stiu. Cine si-ar dori un astfel de barbat...? In afara de mine, bineinteles.

Fanteziile de noapte

Fantasmagoriile de noapte sunt fenomenale. Atunci, totul devine posibil, pana si cea mai mareata dorinta ascunsa iti face cu ochiul, facandu-te sa te gandesti de doua ori inainte de a o mai visa o data. Nu de alta, dar ti-e frica sa nu care cumva sa devina reala a doua zi, daca te gandesti asa intens la ea.
Pentru mine, noaptea este momentul in care O Loughlin devine real si comun, iar Levine imi canta soptit in pat. Asta daca nu cumva ma intalnesc intamplator  cu ei n culisele unei emisiuni. Si de parca nu era suficient, Jason Statham pandeste si el intr-un colt, alaturi de Vin Diesel, in incercarea de a-mi face noaptea mai frumoasa. Si sa nu mai aducem aminte de Jackman si Reynolds, ca atunci lucrurile scapa cu siguranta de sub control.
Stiu, sunt cele mai stupide fantasmagorii pe care le poate avea cineva, atat de adolescentine, dar atat de incitante, incat ca mai ca iti vine sa dai cu tifla destinului si sa il construiesti dupa cum vrei tu, asa cum vrei tu, cu cine vrei tu, doar pentru a te convinge ca daca ai fi avut ceea ce iti doresti cu atat de multa ardoare, nu ai fi fost mai fericit decat esti acum.
Dar rolul fantasmagoriilor nu e asta. E mult mai simplu: e singura ta portita de evadare, e singura gura de aer pe care o permiti sa ti-o iei, fara ca cineva sa iti puna prea multe intrebari despre asta. E mica ta placere vinovata, in care TU esti centrul universului tau, iar toata lumea nu vrea nimic altceva decat sa iti faca pe plac. Cat mai bine.
Dar va las acum. Ma duc sa ma pregatesc. O Loughlin intra in tura de noapte si urmeaza sa imi faca un copil. Cat mai bine. Sper sa semene cu ta`su.

Relatiile ma obosesc

Discutiile despre relatii ma obosesc. Toata vorbaria si chinul legat de brodeli, de compatibilitati, de compromisuri , greseli si libertanism in relatii au ajuns sa imi smulga doar un zambet firav in coltul gurii. Partial pentru ca nu cred in ele, partial pentru ca relatiile au ajuns sa insemne ceva atat de abstract pentru mine, incat nici nu ma mai obosesc sa le definesc.
Insusi cuvantul "relatie" are o incarcatura... grea, aproape exploziva. Atunci cand te referi la o relatie, trebuie neaparat sa imbogatesti semnificatia cu niste determinante care apasa, pentru ca asa e vrerea: mutat impreuna, copii, casatorie, bunuri comune, planuri de viitor si investitii facute impreuna. Ajungi sa te intrebi daca nu cumva termenul de relatie cantareste mai mult decat banala "casatorie" care se consuma atat de repede in urma obtinerii unui act. Vorba aia, pana la casatorie, te purifici de zeci de ori prin flacarile relatiei, astfel incat sa te asiguri ca esti calit atunci cand faci marele pas. Aiurea!
Relatia e cea care da batai de cap tuturor, care naste intrebari, animozitati si acuze, ori de cate ori cineva ajunge sa o pronunte. Pentru ca tuturor le place sa se dea importanti in si cu relatiile in care salasluieste. Cu atat mai mult cu cat a avea o relatie intr-o lume a dezumanizarii si preacurviei totale, ajunge sa fie deja o utopie la care mai toti tanjesc: "Uau, fata, ai o relatie?"...parca si aud intrebarile si discutiile lansate la colt de strada de duduile care au ca unic scop in viata facutul de copii.
Imi place sa cred ca relatiile nu sunt niciodata mai importante decat le lasam noi sa fie sau mai apasatoare decat le dam voie. Iar gradul lor de dificultate este stabilit tot de cei direct implicati. O relatie nu reprezinta decat taria a doi oameni de a se suporta reciproc, de a stabili puncte comune, de a trai in viata tribului... si nu solitari. De cele mai multe ori, relatiile astea ajung insa sa fie un Babilon al neintelegerilor si al mascaradei continue, doar de dragul de a pastra functia de... relationar.
Si atunci... cum sa nu te oboseasca discutiile despre relatii?

Rebranding: Ramona Crangasu

Ca si Domnul P, intru intr-o perioada de reinventare. Nu stiu daca se numeste reinventare sau pur si simplu revenire la fostele si adevaratele esente, dar ma bucura faptul ca am facut pasul. Asa ca elimin spectaculosul, aduc exclusivismul in prim plan si elimin pericolele care pana acum le declansam cu cea mai mare usurinta, intr-o intentie crunta de masochism. 

Ca orice reinventare, cineva va avea de pierdut de pe urma ei, iar in aceasta situatie intra "pasagerii efemeri", cum imi place mie sa ii numesc: orice inutil, complicat si generator de frustrari, mai precis.Nu va fi usor, iar asta o recunosc cu maxima sinceritate, insa a venit momentul sa fac din nou ordine in gandurile mele, apeland la metode drastice, daca nu chiar draconice. 

M-am dulce complacut in niste situatii atat de atipice pentru mine si esenta mea, incat am uitat CE sunt eu cu adevarat si CE pot eu sa ofer. In schimb, m-am adancit in povestile de viata ale altora, devenind un intermediar catre purgatoriul iluziilor sau deziluziilor pe care le-au construit singuri. 

Dintr-o drastica dorinta de socializare, am depasit niste limite, care nu au decat sa imi dauneze pe termen lung, psihic, in primul rand. 

Asa ca mi-am propus lucruri simple de acum inainte. Nu mai vreau oameni exceptionali, vreau oameni frumosi. Nu mai vreau intangibilul, vreau un tangibil echilibrat. Nu mai vreau prieteni noi cu toptanul, iubirea mea este deja impartita intre cei pe care ii am. Sper sa imi mai ramana suficienta si pentru a o directiona catre jumatatea masculina stabilizatoare ce va sa vie. 

Am copilarit destul, e vremea pentru lucruri mature si responsabile: o cafea bauta de dimineata cu un prieten drag, o plimbare pe mal de lac, cheltuieli, dezvoltari, planuri de viitor, noi achizitii, o seara linistitoare de creieri cu persoane iubite. Am inceput sa imi pun in aplicare planul si sa fiu a naibii daca nu e bine! Asa ca daca nu o sa ma mai vedeti cum m-ati vazut pana acum, ganditi-va ca poate niciodata nu ati stiut sa ma cititi atat de bine :)

PS: Simona o sa jubileze acum, pentru ca inca e ferm convinsa ca eu am ajuns in Buc sa ma casatoresc.Dar nu jubila prea tare, zic!

Mitul eternei cautari

Ultima oara cand am ajuns la concluzia ca eu CAUT a fost cand mi-am dat seama ca galopez nebuneste inspre un necunoscut plasmuit, purtand cu mine o foaie stearsa de ploi asupra obiectului cautat.  Exact ca un caine surd ce pleaca la vanatoare, dar care are convingerea ca drumul lui trebuie sa se soldeze cu o victima sau, in cel mai fericit caz, cu multumirea de a fi gasit  macar obiectul cautarii sau prada, fara a-l inhata insa.
Ca mine sunt mii, sute de mii, milioane sau chiar miliarde de oameni, care se afla intr-o cautare continua: cautarea echilibrului intern, cautarea jumatatii, cautarea unui loc de munca mai bun sau a fericirii de ieri. Insa putini dintre ei  isi dau seama cu adevarat de blestemul care troneaza asupra lor, si anume cel al cautarii. Cei mai multi se afunda in depresii si melancolii, pierzand lupta cu ei insisi in acest periplu de stari si plasmuiri, negand vehement rolul pe care conditia umana si l-a asumat: aceea de a restabili un perfect primodial.
Constientizezi ca esti un cautator atunci cand, prins in valtoarea vietii de zi cu zi, devii nemultumit de ceea ce ai: schimbi barbati, schimbi femei, schimbi joburi, schimbi prieteni, mai ceva ca pe sosetele care inca zac sub patul tau, murdare. Nu stii exact de ce le schimbi, dar simti ca nu ti se mai potrivesc asa cum o faceau inainte. De fapt, parca nu ti s-au potrivit niciodata. Iar din acest moment, ajungi sa declansezi din nou cautarea. Mai abitir decat odinioara, pentru ca timpul este nemilos, iar tu, la final de cursa, trebuie sa ajungi acasa cu prada perfecta. Ceva "mai" perfecta decat imperfectiunea ta. Pentru ca simti ca asta te-ar implini ca om.
 Ghinionul face insa ca, tot galopand orbeste, sa nu stii unde si cand sa te opresti, sa iti epuizezi toate resursele in cautari inutile si sa nu ajungi , de fapt, la niciun rezultat. Drept pentru care, te intorci in punctul zero si o iei de la capat. Cu ceva mai putin aplomb, pentru ca deja ai experienta esecului, care te va bantui pe toata durata noii cautari. Invartitul in cerc si senzatia de vertij ajung sa iti neutralizeze neuronii, pentru ca simti ca lucrurile sunt fara de sfarsit. Ajungi sa te si intrebi de ce cautarea altora are happy end, iar a ta pare a fi desprinsa dintr-un film prost, in care Sisif tot incerca sa urce bolovanul, iar bolovanul ii cadea mereu printre maini.
Raspunsul este simplu: nu cauti unde trebuie.

Oameni frumosi. Randuri putine

Oamenii frumosi mi-au placut intotdeauna, oricat de banal ar suna asta. Iar frumusetea asta are atat de multe valente, cu toate ca niciuna nu se leaga de eternul aspect fizic. Cand zic oameni frumosi, ma refer intotdeauna la prezenta de spirit si atitudine, pentru ca astea se gasesc intotdeaun-ai fi cel mai greu intr-un gri urban derizoriu.
Oamenii frumosi nu sunt greu de definit, sunt cei care iti fac intotdeauna ziua mai frumoasa, indiferent de cat de morocanos te-ai fi trezit. Sunt cei care reusesc printr-un cuvant, un gest, un sms, sa iti aduca un zambet in coltul gurii, chiar si in cea mai neagra zi a existentei tale. Pentru ca asta este rolul lor: sa fie altruisti si... umani.
Iar cand observi ca esti inconjurat de oameni frumosi, poti jura ca nu iti mai trebuie nimic altceva.

Lumea bolnava a lui O

Sexul creeaza dependenta, iar cand dependenta capata valori extreme, se naste "Povestea lui O". Primul lucru pe care l-am spus dupa ce am inceput sa citesc povestea perversa si bondage-uita a lui O, a fost ca este o carte bolnava, cu adevarat bolnava. tot atunci, refuzam sa accept cum ca ar fi fost scrisa de o femeie. Si inca una religioasa. Asta pentru ca "Povestea lui O" nu are nimic cuminte in ea: inele, tratament inuman, penetrari fortate, viol, femei facute posta, sange, bici, jucarii sexuale extreme si practici inumane. E ca si cum s-ar fi revarsat Sodoma in paginile unui roman, iar tu nu poti face nimic sa opresti revolutia care se isca in paginile ei. Probabil ca "Povestea lui O" este cartea perfecta pentru cei cu imaginatie bogata si extrema si reprezinta argumentul mai mult decat suficient pentru o masturbare(fizica si intelectuala) la ceas de seara.
Citind cartea, descoperi insa alte valente ale scriiturii extrem de pacatoase: traficul de carne vie si modul in care sunt subjugate femeile pentru a face pe plac stapanilor. E si o chestie psihologica, daca vreti, pentru ca postura de victima se dezvolta pe un substrat, pe un background, pe o disponibilitate psihologica a femeilor care nu sunt in stare sa ia decizii si simt nevoia de a se face acceptate facand un singur lucru: sclavagism sexual . E cel mai simplu mod de a intra in viata cuiva cu o minte mai bolnava decat a marchizului de Sade.
Odata ce te detasezi de detaliile in exces, repetitive, de altfel, descoperi ca laitmotivul deciziei si al dependentei nu dau pace scriiturii. Dar absolut deloc. Incepi sa intelegi de ce personajul O actioneaza cum actioneaza, incepi sa intelegi simbolistica actelor, incepi sa te intrebi daca nu cumva si mintea ta este la fel de bolnava, din momentul in care intelege mecanismul.
Carte despre O nu este o poveste, este o relatare triviala despre realitatile cotidiene si postmoderniste, din care cei slabi nu se pot sustrage. E practic o teorie despre abaterea de la normalitatea sexuala si sociala. Construieste o lume in care personajele percep inumanul ca uman(prin obisnuinta), in care iubirea se masoara in numarul de lovituri de bici si mila stapanului, in care femeile sunt marcate fizic ... ca vitele, pentru a sugera apartenenta la barbat, o lume in care barbatul isi imparte femeia cu prietenii (aplicandu-i lovituri de bici si transformand-o in sclava tuturor), doar pentru a-si demonstra superioritatea.
Mai presus de orice, lumea lui O este o lume in continua schimbare, in care invatacei noi sunt adusi in locurile unde au loc ritualurile, iar rolurile se schimba si se inverseaza in functie de noile personaje aduse in prim plan.
Insa totul tine de libertate si decizie, sa nu uitati asta cand incepeti sa invinuiti personajul principal pentru acceptarea tratamentului inuman la care este supusa.
In final, ea va lua o decizie, pentru ca isi constientizeaza libertatea de care a fost privata pana atunci.
In concluzie, "Povestea lui O" este o carte care merita citita, indiferent de cat de bolnava e scriitura. 

Sex on the bici. Scandal la opera. Loredana

Se facea ca eram la un "Sex on the bici" cand a izbucnit marele "Scandal la Opera". Dupa care a urmat Loredana. Pe scurt, weekend plin de evenimente la Teatrul de vara Jupiter. Biletele se pot achizitiona de la Casieria Teatrului Jupiter (intre orele 17-21), pe www.vreaubilet.ro  sau la numarul 0720 013 182.
Detalii pe www.teatruldevarajupiter.ro
Gasi-ne-ati si pe FB: http://www.facebook.com/pages/Teatrul-de-Vara-Jupiter/139823106095412

                       

Pus la zid: Daniel Lazar

Doamnelor, urmatorul interviu pe Tomis News ii apartine lui Daniel Lazar. Sorbiti-l din priviri acum, mai tarziu ii veti sorbi si cuvintele.
Si sa nu ma acuzati cumva ca sunt rea, va dau si un mic teaser text, extras din interviu:

Capsuni sau frisca?
Capsuni in mai. Frisca tot anul…in capuccino.

Incepe Maratonul Teatrelor!

Incepe marea culturalizare, cum imi place mie sa ii zic. O vara intreaga, 5 teatre nationale se vor perinda cu reprezentatiile lor spectaculoase pe scena teatrului de vara din Jupiter. Horatiu Malaele, Tudor Gheorghe, Compact, George Ivascu, Razvan Mazilu, Mircea Diaconu sunt doar cateva din numele care vor incanta orchii si urechile tuturor in aceasta vara.

Deschiderea oficiala, maine, ora 21.00, cu piesa "Baietii de aur", o comedie spumoasa care ii are ca si capete de afis pe Dan Condurache, Bogdan Talasman, Mihai Dinvale.

Pentru ca sunt fata buna, va las si programul intregii stagiaturi.

Give away de la Ana

Stiti foarte bine ca atunci cand vine vorba despre cosmetice, cu greu pot sa ma abtin. Asa ca imediat ce am descoperit acest concurs, am pus mana pe tastatura si am realizat acest scurt material pe care il cititi acum.

Ana are un blog ubercoolist despre ultimele trenduri in materie de make up. Blog pe care are un concurs pana duminica, 10.07, premiile fiind o trusa profesionista de make up si o trusa de rujuri, la fel de profesionista. Produsele sunt testate de ea si sunt foarte rezistente, iar culorile delicioase. Asa ca nu mai sta pe ganduri, intra aici http://ana-make-up.blogspot.com/2011/06/review-paleta-120-paleta-66-rujuri-and.html si vezi mai multe detalii despre concurs!

Adalbert, lasat in secretele... goale

O comedie neagra cu accente de absurd. Cel putin asa ii place lui Gabriel Achim, regizorul filmului „Visul lui Adalbert” sa vorbeasca despre propria sa creatie.  Criticilor din afara le place  sa spuna despre Adalbert ca este un film care are toate sansele de reusita pe piata internationala, prin maturitatea abordarii si nuantele „locale” care transpar din script si punere in scena. Noua, celor mai putini obisnuiti cu recenziile, ne place sa consideram „Visul lui Adalbert” salvarea de la propria moarte spirituala. Pentru ca Adalbert, prin  simbolistica si context, reuseste sa trezeasca in romani exact simtamintele pe care acestia au uitat ca le mai au. 
Cine este Adalbert si ce a visat el ne spune detaliat, intr-un interviu de suflet, emfaza si umor, unul dintre eu-rile lui Gabriel Achim: ori eul scenaristic, ori eul regizoral. 

Ramona: Noul val de regizori romani, din care tu faci parte. Cum difera viziunea voastra regizorala de a celorlalti? Si, pana la urma, cum defineste un tanar regizor sablonul „noul val”?

Gabriel Achim: Nu stiu exact cum difer eu fata de ceilalti regizori romani, nici macar nu pot “defini” viziunile celorlalti. Tot ce pot sa spun este ca incerc ca filmele pe care le fac sa fie  cat mai sincere si cat mai personale. Chestia cu “noul val” mi se pare o prostie. Imi place sa cred ca fac parte din “apa lina” 

Ramona: Pana acum, te-ai axat doar pe scurtmetraje. Ce te-a determinat sa iti muti atentia si perspectiva catre un lungmetraj... si aici vorbim, bineinteles, de „Visul lui Adalbert”?

Gabriel Achim: Asta e drumul normal pentru un regizor de film. Incerca mai intai cu lucruri mai mici, isi face mana, dupa care trece firesc la lung metraj.

Ramona: O  comedie neagra,  despre “cum suntem mutilati de propriile performante”, afirmai la un moment dat. Cum digera publicul roman comediile negre despre propria lui evolutie? Stiu sigur ca exista un argument solid in spatele alegerii comediei negre !

Gabriel Achim: Daca iei in prea in serios ce ti se intampla, faci hepatita. Daca iei totul la “misto”, te calca tramvaiul. Cred ca un mijloc de raportare mai normal la realitate este comedia neagra. Care trebuie sa fie “consumata” cu zambetul pe buze si cu “lacrimi in ochi”. Altfel mori de inima.

Ramona: Esti si regizor... si scenarist pentru Adalbert. S-au certat des la filmari cele 2 eu-ri ale tale?

Gabriel Achim: Sigur, altfel as fi plictisit pe toata lumea.

Ramona: Pana la urma, cine este Adalbert si de ce viseaza el?

Va recomand un link care lamureste mult mai bine decit daca as incerca eu un raspuns: http://noapteamagica.ro/visul-lui-adalbert/cine-e-adalbert-si-ce-a-visat-el_20.html

Ramona: Cum ai ajuns la conceptul pe care il detaliezi in Adalbert? Mai mult ca sigur ca nu mergeai pe strada si brusc te-a lovit ideea in moalele capului. Cum s-a conturat ea? Care a fost procesul?

Gabriel Achim: Am aflat intamplator despre un accident de munca dintr-o mare fabrica comunista din anii ’80: un muncitor si-a pierdut mana intr-un strung, iar la reconstituire, muncitorul care juca victima si-a pierdut si el mana in strung. Reconstituirea, filmata pe pelicula de 16 mm, era pe acele vremuri un demers care slujea atat la investigatia procuraturii pentru stabilirea vinovatilor, cat si la ilustrarea cu exemple negative din viata reala a instructajelor de protectia muncii tinute in intreprindere.
Intamplarea sinistra mi s-a parut o oportunitate excelenta de a scrie un scenariu care sa se construiasca pe acest eveniment absurd. Era un prilej de a interoga si exploata propriile cautari si nelinisti in legatura cu “accidentele” pe care le provoaca regizorul cand reconstruieste realitati.
La scurt timp dupa ce ne-am hotarat sa scriem scenariul, m-a sunat co-scenaritul Cosmin Manolache sa-mi spuna ca a gasit pe trotuar, in fata unei biserici de pe cea mai celebra strada a Bucurestiului (Calea Victoriei), un clasor cu diapozitive de protectia muncii din anii ‘80, cu accidente de munca fotografiate “la cald”: ciungi, schiopi, sfarteca?i etc. Mai tarziu, am aflat ca evenimente similare cu accidentul de munca care ne-a atras atentia s-au intamplat cam in toate marile intreprinderi comuniste. Ciudat, nu?

Ramona: O noapte magica element central, o vizita de partid si arta simulata intr-o fabrica comunista. Cum ai reusit sa le legi? Sunt ele esentialul care defineste romanul?

Gabriel Achim: Am ales ziua de 8 mai 1986 pentru ca, la fel ca accidentul, a fost una dintre cele mai bizare zile din istoria recenta a Romaniei.. Dezastrul nuclear de la Cernobil era de data recenta, trecusera doar doua saptamani si lumea discuta cu teama despre posibilele consecinte negative. Era ziua imediat urmatoare castigarii, pentru prima si ultima oara in istoria fotbalului romanesc, a Cupei Campionilor Europeni de catre Steaua Bucuresti in fata super Barcelonei. Exista un entuziasm general in randul populatie pentru ca nimeni n-a indraznit sa creada ca ar putea fi posibil  ca Steaua sa bata super-echipa Barcelonei chiar la ea acasa, in Spania, la Sevillia!  In schimb, oficialitatile comuniste erau bulversate pentru ca entuziasmul intregului popor trebuia canalizat catre sarbatoarea oficiala a zilei de 8 mai 1986: aniversarea a 65 de ani de la crearea Partidului Comunist Roman! In cantinele intreprinderilor, in teatre, in scoli, gradinite , toata lumea era obligata sa participe la momente festive  dedicate Partidului.. Ca sa iti faci o imagine cat mai clara despre ce se intampla atunci, extraordinara victoriei a Stelei din noaptea precedenta i-a fost dedicata o caseta de 20x10 cm pe ultima pagina a ziarului sportiv din presa centrala, in care erau trecute scorul final si componenta celor doua formatii! In rest, erau numai articole dedicate minunatului Partid!
Numai ca populatia iesind in strada si bucurandu-se pentru castigarea Cupei, a ignorat si avertismentele legate de consecintele radiatiilor nucleare si  festivismul impus de Partid.
Fara a exagera, a fost unul dintre rarele evenimente care a pus omul de rand din timpul dictaturii comuniste in situatia de a spera ca imposibilul este la indemana, ca evadarea din infernul moral si politic al acelor ani este posibila. 
Deci da, contextul e esential in film!



Ramona: Zi-mi de filmari. Ce a chinuit cel mai mult regizorul din tine?

Gabriel Achim:  Pai am inceput finantarea filmului exact cand a inceput si criza mondiala si finantarea unui film a devenit brusc un gest de mare excentricitate. Am prins din plin cei aproape 2 ani in care CNC-ul n-a organizat concursul de finantare a proiectelor de film. M-a tinut si pe loc si am pierdut si cei 2 co-producatori straini gasiti cu greu in plina criza.
Am pregatit filmarile pentru cea mai importanta parte din film la o mare intreprindere din Ploiesti. Si exact inainte de a incepe filmarile, a picat locatia (locul de filmare pentru talibanii dex-ului). Ghinion - patronul intreprinderii era portretizat in documentarul lui Alecu Solomon cu capitalistii originali ai tranzitiei si n-a mai vrut sa auda de cinematografia romana! In ziua a 5-a de filmare s-au stricat, irecuperabil, cele 2 camere S-VHS antice, recuperate si transformate cu greu pentru a putea filma cu obiective cine. Ne-am bucurat totusi ca dupa ce l-au filmat pe Cioran si fenomenul 13 iunie 1990, si-au facut treaba pentru 5 zile si la Mizil. 
Companiile private care agreasera sa participe la sustinerea financiara au intrat in panica cu ocazia zvonurile de marire a cotei unice si a TVA-ului. Asa ca au avut o perioada de cateva saptamani in care au blocat finantarea tuturor proiectelor, pentru a putea face fata eventualei re-proiectari bugetare. 
Si asta s-a intamplat exact dupa prima noastra saptamana de filmare, suficient cat sa intrerupem filmarile pentru o saptamana si sa comasam intreaga productie de la 6 saptamani la 5 saptamani! Cei 300 de oameni de figuratie care erau programati sa participe la cea mai importanta zi de filmare n-au mai venit – fara nicio explicatie! Prin urmare, s-a facut un casting salbatic prin barurile din jur. S-au deturnat 2 autobuze de sindicalisti din Ploiesti care urmau  sa ajunga la un meeting PSD in capitala. Ne-am bucurat, initial, pentru pronia divina ca s-a “rezolvat” cu figuratia. Asta pana la prima repetitie, cand am realizat ca singura lor grija era sa manance sandviciul promis pentru pauza de masa. Nu mai vorbesc de revoltele sindicaliste spontane cand au aflat despre rigorile unei zile de filmare, ei nefiind obisnuiti cu asa ceva. Si ca balul sa fie complet, undeva cu cateva ore inainte de terminarea zilei de filmare, nimeni nu i-a mai putut opri - au plecat sa prinda trenul de naveta! Au fost si multe altele gen pre-infarcturi si crize de rinichi in plina filmare pe care le-am uitat deja. Nici la montaj nu ne-a fost prea usor. A fost frumos. 

Ramona: Banii, banii, cum ati gasit banii pentru film?

Gabriel Achim: Minunile nu se explica, se traiesc!


Ramona: Ce planuri aveti cu Visul lui Adalbert? Unde vreti sa il duceti? Am inteles ca o sa aveti premiera curand-curand.

Gabriel Achim: Cel mai probabil o sa avem premiera pentru Romania undeva in toamna. Nu stim exact unde va fi premiera internationala a filmului. In cateva saptamini se vor decanta lucrurile. Speram.

Ramona: Lumea spune ca se va vorbi mult despre filmul asta. Tu ce zici? 

Gabriel Achim: Cred ca va fi un film care va avea succes la public pentru ca prin el rememoram o perioada frumoasa a vietii noastre copilaria/tineretea, intr-un altfel de mod decat ne-am obisnuit si ne-am astepta . 

Ramona: Sa nu fim modesti, in final. Ce face „Visul lui Adalbert” un film bun?

Gabriel Achim: Imi place sa cred ca e un film viu.

Ramona: Ce ti-ai dori sa nu auzi de la public dupa ce vede filmul?

Gabriel Achim:  Ca “e un film interesant”.

Cine e Adalbert, dom`le?

"Visul lui Adalbert" este un film despre care veti auzi multe de acum inainte. La scurt timp de la avanpremiera TIFF, Hollywood reporter deja ii facuse o recenzie ca la carte, dandu-i sanse mari de reusita. Romanii nu se feresc nici eu sa estimeze sansele de succes ale filmului pe piata romaneasca si europeana.
Singurul inca moderat este Gabriel Achim, chiar regizorul filmului. Cu el am vorbit indelung despre "Visul lui Adalbert".
Inteviu integral in curand pe www.tomisnews.com

Lumea futaiului sincer

Cand ati tras ultima oara linie si ati analizat ce se intampla cu voi si ce se intampla cu cei din jurul vostru? Eu imi fac update-ul asta zilnic, doar pentru a incerca sa inteleg CUM comunica oamenii si DE CE aleg sa comunice asa, si nu altfel?
 Concluziile pe care le trag sunt din ce in ce mai complicate si ma trezesc de multe ori in acelasi punct 0 in care eram cu numai cateva zile inainte: o suta de intrebari, o mie de necunoscute, zeci de mii de combinatii si permutari. Nu stiu daca oamenii sunt complicati. Cred ca le este frica: frica sa spuna ce gandesc, frica sa isi depaseasca limitele, frica sa zambeasca, frica de a fi respins, frica sa iubeasca. In definitiv, frica sa fie asa cum si-ar dori sau ar trebui sa fie intr-o situatie data, doar pentru ca nu au certitudinea ca cel/cea de langa ii va gasi la fel de interesanti daca vor juca propriul rol si nu pe al altora. Pana la urma, asta nu ar fi o problema foarte mare, daca nu ar interveni ceilalti potentatori, pe care nu ii amintesc aici, pentru ca mai mult ca sigur ca va sunt familiari.
 Eu va intreb acum altceva: ce s-a intamplat cu acea comunicare de dragul comunicarii, ce s-a intamplat cu declaratiile sincere si propunerile indecente, dar la fel de sincere? Ce s-a intamplat cu noi toti de ne ascundem dupa un mare deget, si ala mijlociu? De unde masochismul asta benevol in care ne complacem si la care ne supunem zilnic?
 Mi-as dori cumplit de tare sa intregesc gasca de oameni care au ales sa nu gandeasca asa... care inca mai stiu sa se bucure de discutiile fara perdea in scop stiintific, care inca mai stiu sa exploateze abilitatea unei conversatii reusite, care aleg sa fie prieteni inainte de a fi futaci, amanti, iubiti, soti. Am adunat putini oameni de acest tip pe langa mine si parca acum...as vrea sa ii convertesc pe toti la noua religie. O religie in care lumea, mananca, fute, discuta, bea, se distreaza, se culturalizeaza, dar printr-o sinceritate iesita din comun, care da pe spate pe oricine.
Iar in lumea asta, barbatiii inca mai sunt barbati, iar femeile stiu sa fie femei. Niciodata usoare, mereu pertinente in atitudine.
 Ce ziceti, va bagati? 

Raiul la picioarele tale- Insula din Ghindaresti

Barca s-a infipt in mal cu un sunet scurt si icnit. De jur imprejur se auzea sunetul molcom al valurilor, iar  deasupra, vag, ciripitul infundat al unor pasari inca necunoscute. Un aer  umed de cald venea din fata,  uscand fetele si hainele imbibate de apa ale ocupantilor barcii cu motor. Totul era intr-o nemiscare totala, de parca natura ar fi vrut sa vada cine sunt intrusii care au calcat cu picioarele lor pagane pe pamantul ei virgin.
Senzatia stranie ca urmeaza sa se intample ceva dainuia in sufletele ude de ploaie ale tuturor.




Mai multe pe www.tomisnews.com

Alti ochi

Exista momente care te scot din letargie, iti trag doua suturi in cur si iti deschid ochii catre o noua zi. Sunt destul de rare momentele astea, dar atat de puternice, incat fac praf tot ce inseamna  sablon si tipar, anihiland orice lipsa de senzatia pe care o aveai pana atunci. Daca ar putea sa dea mai tare, probabil ca te-ar lasa si cu vanatai, in incercarea lor de a te readuce pe drumul bun.

Va asteptati ca dupa scurta introducere sa va spun ca, de fapt, si eu am trecut printr-un moment din asta care mi-a deschis ochii si m-a dat cu capu` de toti peretii camerei, smucindu-mi neuronii din adormirea lor preacinstita.

 As vrea sa va zic ca da, insa mi-am dat seama ca eu construisem momentul demult si ma tot pregateam sa il infrunt, de parca ar fi fost cea mai mare provocare ce mi-a iesit vreodata in cale. In idiotenia mea insa, refuzam sa trec prin focul purificator al provocarii, continuand sa ma gandesc la cat de tare va arde focul ala nenorocit.   Dar am facut un pas si mi-am dat seama ca nu e atat de rau. 

Trecuta dincolo, pot insa sa privesc inceputul unei zile cu alti ochi. Cati dintre voi pot sa faca asta?

Fericire`n curu` gol

Cumva, in tot egoismul meu, reusesc sa ma bucur de fericirile altora...de fiecare telefon pe care-l primesc si de fiecare declaratie sincera pe care un prieten mi-o face despre viitoarea lui jumatate. E frumoasa fericirea asta. Atat de frumoasa, incat mai ca mi-as dori sa o cumpar si eu la prima ora, dimineata, de la magazinul din colt. Dar nu o gasesc decat rar inspre niciodata.
Vanzatoarea de la buticul prafuit mi-a spus de fiecare data ca vin prea tarziu si ca ratiile se termina cu mult inaintea mea. Oamenii cumpara mult, cumpara ca termitele si macina la fel fericirile pe care le iau contracost. "Ma mir cum de nu intra-n diabet", imi spune tot ea, ranjind stirb. Dau din umeri si zambesc stramb, aproape la fel de stramb ca cei doi ochi care par a se uita tamp la mine, din spatele ochelarilor ei.
Eu n-am gasit fericire in nicio zi. Poate nu oi cauta la magazinul la care trebuie sau poate trebuie doar sa astept noul stoc de fericire diluata din pricine de crize(economice, valutare, de nervi). Vanzatoarea mi-a zis ca il primesc saptamanal, dar pentru ca ma stie,  imi poate face rost  de fericire si la negru, e ultima moda in materie de fericiri. Ea ti-o da mai ieftin, tu te prefaci a o trai la fel de intens. E un fel de relatie din aia in care minciuna devine un adevar consimit, ca asa cer conventiile. Dar pe nimeni nu deranjeaza asta. Ajunge doar sa prizezi putin din ea si sa doresti sa o ai pentru toata viata in fiecare dimineata, la prima ora sau la ore tarzii in noapte.
Fericirea mea insa m-a parasit pentru altul. Sau alta. Mereu am stiut-o bisexuala. Am chemat-o inapoi, dar mi-a zis ca nu mai e a mea si  ca nu ma vrea inapoi. Asa ca am ramas cu egoismul meu altruist, singuri cuc in infinitatea de idei. E smechera fericirea asta insa. E un fel de curva deghizata, care iti suceste mintile si te face de bani, lasandu-te dupa in curul gol.
Tu insa ai fi si mai smecher daca ti-ai da seama ca in fiecare dimineata te trezesti cu ea, iar noaptea ea se despoaie langa tine, facandu-te sa iti pierzi mintile de placere. Daca ti-ai da si urdorile de mahmureala de la ochi, probabil ai putea sa o vezi mai bine. Dar este frumos sa fii orb. Te absolva de orice vina.
`te`m`as in magazinele astea de cartier! Tare as fi coborat acum sa`mi cumpar vreo doua grame de fericire pe paine. 

Ermetic despre fildes

Inspir si expir sacadat, fara a simti nici macar un strop de placere. Fac asta doar pentru ca este nevoie, doar pentru ca sunt fortata.O singura sincopa si s-a dus totul: ganduri, sperante, emotii, sentimente, vise plasmuite pe ascuns. Un singur aer tras dincolo de linia rosie si totul devine prapastie. Un hau al imaginatiei si al scenariilor sumbre, care ma imping din nou inspre cenusiul cotidianului.
Nu-mi plac limitele, dar mi le impun. Cum altfel sa-mi pot educa simturile, cum sa le pot domestici astfel incat sa nu ceara mai mult decat cere majoritatea? As vrea sa le pun un calus si sa le domin pana la epuizare, doar-doar si-or uita nazuintele de fildes si s-or cobori la modestia perceptiei comune. Mi-ar placea sa le vad atat de anihilate, incat sa pot face ce vreau din ele: sa le musc, sa le scuip sau sa le mangai pe cap dupa ce mi-au inghitit atata amar de nervi. Nu am taria sa le tai din elan insa. Le las sa isi forteze limitele de fiecare data, pentru a se intoarce cu ochii si picioarele invinetite in fiecare seara.
 Fildesul nu este pentru toata lumea, iar neintelesii trebuie sa se inteleaga pe ei insisi inainte de a porni la drum. Transformarea se produce abia dupa.



. 

Industria Gaga- short online approach

Sa fie clar de la bun inceput. Nu ma declar fan infocat Lady Gaga sau un "little monster" , cum le place adulatorilor Germanottei sa isi zica.  Dar sunt un fan al produsului GAGA si al marketarii lui. Pentru ca iti trebuie talent, munca si pasiune sa ridici din nimic un asemenea  megalit de produs bani intr-un timp groaznic de scurt.
O sa imi spuneti ca la banii investiti de Gaga in promovare, era imposibil sa fie altcumva. Total eronat, va zic! Banii pot cumpara oameni, dar nu pot perfectiona neaparat oamenii respectivi pentru a-i transforma in lideri de branch actions pe anumite segmente.
Revenind, produsul Gaga este un impresionant fenomen de marketing, cu precadere pe online. A luat-o demult pe Madonna si l-a batut si pe Ashton Kutcher la fund pe parte de FB si Twitter. The Haus of Gaga se pricepe si se pricepe chiar foarte bine. Atat de bine, incat a fost suficient sa imi arunc ochii doar 3 minute pe contul de FB al Gaga pentru a empatiza cu produsul pop/dance(BTW, ati vazut cati fani are?). Am facut un scroll pe posturile de FB si trebuie sa recunosc ca nu am gasit niciun defect de comunicare: totul e transparent si atent construit, incat iti da iluzia ca the Gaga e "una de-a ta", din cartier. Mesajele sunt people oriented si atat de "familiare" ca si constructie, incat manipuleaza instant. Dar manipuleaza frumos.
Si asta e doar o mica parte din industria Gaga. Asa ca nu vreau sa mai aud comentarii despre Gaga. Momentan, este cel mai tare produs pe care putea sa il creeze piata muzicala.

Departe de lumina dezlantuita

Iepurele mi-a adus exact ceea ce nu aveam nevoie si de care nu-mi era dor. Iar "ceea ce-ul" asta este nelinistea si dorinta crunta de a fugi departe. Motivele inca imi sunt straine, vad si simt doar ca toate se declanseaza din senin, continua din inertie si se sfarsesc prost. Nu mi-as dori sa cataloghez(inca) totul ca fiind sortit pierzaniei, dar asta pare a fi una dintre blagoslovirile aduse de februarie: prietenii imi sunt putini, creierii imi sunt departe, dezgustul este la mare pret, iar nemultumirea...o, nemultumirea!..de s-ar fi inventat vreun indice cantitativ care sa o masoare!
Zilnic, semnele Apocalipsei mi se arata clar, apasand pe creierii  mei pana nu demult (i)luminati. Greutatea nelinistilor apasa atat de tare incat non sensul devine zdrobitor, culorile palesc, iar logica dispare ca prin miracol. Comparatiile susura, regretele nu contenesc, amintirile unei tinereti nu demult pierdute ma bantuie ingrozitor. Capul nu mi se poate echilibra pe gatul firav si balabane de dimineata pana seara. In el, nu zangane nimic altceva decat sufletul, inima si fericirile trecute.
Se pare ca nu reusesc sa trec de zidul impenetrabil  al fericirii si linistii, lovindu-ma incontinuu cu acel cap greoi de oprelistile de fier ale zidului imens din fata-mi. Nu-mi dau seama daca eu sunt de vina pentru ca nu vad dincolo de el sau oricine altcineva, care se afla dincolo de el si se amuza copios de pe urma farsei pe care mi-o joaca. Gandurile imi alearga dintr-o parte in alta, haotic, iar eu nici macar ca o sa le prind in zbor nu mai indraznesc sa sper. E prea tarziu.Am obosit sa alerg, sa sper si sa ating incerc sa ating perfectiunea.
Nimic nu ma mai incanta, iar pesterile simt ca ma cheama in intunericul lor. Lumina ma irita si ma epuizeaza atat de repede, incat nici nu merita osteneala sa ma mai intorc catre ea. Mi-as dori sa pot sa ma retrag in adancul padurilor si sa las natura sa isi urmeze cursul, in protectia linistii si a intunericului.  Locul mi-l gasesc atat de greu, iar imediat cum il gasesc, devine pricinos. Atat de pricinos, incat ajung sa il detesc imediat ce l-am intinat cu paganismul meu.
Poate ca va veni si vremea linistii. Inca incerc sa ma dumiresc de scopul penitentei  pe care o indur. Sa speram numai ca nu mi-o induc singura. Stiu ca sunt si altii ca mine, ma linistesc gandindu`ma ca scapam impreuna din asta. La un moment dat. 

BB-ul care stie sa faca matinal

Recunosc cu mana pe inima ca m-am lasat pagubasa in a ma uita/ asculta emisiunile de tip matinal, pentru ca am obosit in a comenta si analiza carentele pe care le au: ba sunt sforaitoare, ba sunt indivizi nepotriviti sau fara experienta, ba au un format fad, ba sunt niste emisiuni de tip struto-camila, care se vor de entertainment, dar sunt de fapt informative(si nici macar alea pana la capat).
Cu o mica exceptie insa, la care nici nu v-ati fi gandit.  Exista un matinal local care ii bate la fund mai pe toti. Cu fonduri mai mici, fara premii care iau ochii ,  doar cu oameni care isi indeplinesc scopul de a te face sa razi dimineata. Emisiunea e pe Radio Prahova(?!?) si se emite prin stream online pe www.prahovatv.ro.
Baietii care fac matinalul sunt cei de la fosta "Dimineata Dementa" de pe Radio 21, adica Blaj si Bubanu.  
Formatul de emisiune este pe model american, cu stilul relaxat de vorbit/comunicat si mici glumitze care te fac sa razi zgomotos in birou. Rubricile sunt inspirate, iar cei doi se potrivesc perfect pe entertainment.
In concluzie, totul se leaga si genereaza ras. Si pentru ca-mi place, v-o recomand.

Tupeu de vames

Intr-o Romanie care moare de foame, unul dintre vamesii ridicati din vama Moravita da dovada de un tupeu debordant in declaratii, spunand anchetatorilor, intr-un act de suprema sinceritate, ca are atat de multi bani incat sa se poata sterge la fund cu ei.

Nu pot sa nu ma intreb insa ce mita lui va face cu toti banii astia in timp ce oasele ii vor amorti in inchisoare, asta daca va infunda puscaria, bineinteles. Ceea ce i-as sugera eu, inainte de toate, este sa foloseasca banii respectivi nu pentru a se sterge la fund, ci pentru a se sterge la gura, deoarece in acest moment nu vad absolut nicio diferenta intre cele doua gauri pe care le are. Oricum materia care iese din ele este asemanatoare.

Asa ca, stimate domn, va doresc sa stati cat mai mult in inchisoare, pentru a avea timp sa va stergeti la fund cu toti banii luati din mita, iar apoi sa continuati sa traiti doar din salariul de bugetar.

Cineva are nevoie de noi

Stiu ca primiti genul asta de mesaje de cel putin 2 ori pe zi si sunteti bombardati cu mii de spamuri in casutele postale electronice, care au ca subiect: oameni bolnavi si intr-ajutorarea lor. De cele mai multe ori, inchideti ochii si dati delete mesajelor care va vin. Insa haideti sa incercam si un exercitiu invers, in care voi deschideti ochii si vedeti bucata de huma insufletita care are nevoie de ajutorul nostru.

O cheama Eva si are 4 anisori. Este o frumusete de copil, care ar trebui sa aiba tot viitorul in fata ochilor. Un diagnostic cumplit i-a taiat insa avantul: leucemie. La varsta la care alti copii invata ce e copilaria, Eva invata ce inseamna durerea si boala.
Mai multe detalii aici:Ajut-o pe Eva sa traiasca! .

Orice ajutor e binevenit, inclusiv plasarea bannerelor pe site-urile/blogurile pe care le detineti.

Rusii, tot rusii!

Imi plac rusii. Am zis ca au intotdeauna ceva de oferit, mai ales pe linie de arta. De data asta, l-au oferit pe Igor Krutoi(Krutoy). Igor este unul dintre prolificii compozitori si producatori ai rusilor, un fel de Marius Teicu al nostru sau un Moculescu in zilele lui bune. Pe parte de compozitie a zamislit piese absolut superbe, care te storc si de ultimul sentiment ce zace in tine. "Angel sad angel" este una dintre ele:

enjoy!