Suferintele devenirii

Da, sufar cand dau aproape tot si nu primesc nimic inapoi, nici macar un zambet. Lucru care ma face sa imi pun intrebari legate de utilitatea ajutorului meu, in primul rand.
Sufar cand prea putini ma intreaba daca sunt ok, iar prea multi ma incarca prin confesiunile lor detaliate.
Sufar cand vad un copil abandonat, un om care nu are ce sa manance, un caine schingiuit si o rautate gratuita, pe care se pare ca nu o mai putem scoate din noi nici cu forcepsul.
Sufar cand lumea judeca si pune etichete, pentru ca inca nu m-am obisnuit cu metehnele ei. Si nici daca o ignor nu e bine.
Sufar cand un prieten sufera, sufar cand mama si tata sufera, sufer cand orice suflet de langa mine are nevoie de ajutor si eu nu pot sa i-l dau.
Sufar cand nu pot sa las lacrimile sa imi curga pe obraz, pentru ca mintea mea continua sa imi spuna ca asta e semn de sensibilitate. Iar asta e rau.
Sufar cand nu mai gasesc iubirea, pe care o caut orbeste. Nici sufletul, pe care cred ca l-am vandut unui vanzator de vise ambulant.
Sufar ca nu imi mai recunosc fata, cand ma uit in oglinda, nici viata, cand ma opresc sa inteleg.
Dar pana la urma, toti avem nevoie de suferintele astea, nu? Ar trebui sa ne faca mai buni si mai frumosi. Uneori stau si ma intreb daca devenirea merita tot chinul asta neintrerupt.

Morbidul din noi

I s-a taiat legatura cu exteriorul. Deodata, ca si cum un fulger ar fi pedepsit teluricul pentru neobrazarea de a se crede divin. Urechile i s-au astupat, gura i s-a umplut de haos, iar ochii s-au zaharisit a neant. Rasuflarea emana gheena si suspine. Mainile strigau dupa libertate, iar picioarele incercau sa nu se impiedice la fiecare pas.
A inceput sa nu ii mai pese: nici de el, nici de ea, nici de ei, pentru ca a inghitit prea mult timp aerul nociv al experientelor si problemelor pe care le toti le aveau si le trimiteau catre ea, catre aceasta aroganta ascultatoare si "rezolvatoare" de probleme suspinate si sughitate.
I-a ras pe toti de jur impreujurul ei si a ales sihastria. Sentimentele s-au anihilat, iar simtirea a murit, asa cum moare speranta la capat de drum. Se saturase sa ii asculte, sa inteleaga, sa accepte, sa ierte, sa asimileze, iar inima ei se ingreunase de atatea experiente care nu ii apartineau.
 Si-a impietrit inima, in semn de protest fata de tot ceea ce lasase sa se nasca si sa creasca in jurul ei. Tarziu si-a dat seama ca nu facuse bine, cand a vazut ca nici macar cele mai frumoase si simple gesturi nu stia sa le aprecieze la justa valoare. De fapt, nu stia sa le aprecieze deloc. Nu mai simtea. Nici in inima, nici in suflet, nici in gat, nici in ochi, nici in urechi. Era o bula, "animata" de praf innegrit, purtat de dorinte negre.
Atunci si-a dat seama ca e singura in fata fulgeratorului destin, ca si-a pierdut calea si ca nu simte ca apartine nici de jos, nici de sus, nici de mijloc. Ca nu isi doreste nimic, ca nu are niciun vis si ca a ramas fara pasiuni. Fara prieteni, fara iubire, fara emotii. Nu era pentru prima oara. Se simtea prinsa intre lumi, dorinte si locuri si nu mai stia ce sa vrea si cum sa ceara.
In avantul si disperarea confruntarii cu neantul, au curs insa primele lacrimi. Se dezghetase. Singura, in fata destinului, si-a dat seama de miicimea sufletului ei. Mai era o sansa. 

Doi oameni. Un inel.

M-am trezit dimineata si l-am surprins ca se uita precupat in telefon, pe partea dreapta a patului. Pusese pe Instagram o poza cu mine dormind si se uita atent la ea, zambind in coltul gurii. Sunt sigura ca aratam oribil in ea, dar nici ca mai conteaza. Era atat de frumos, ravasit si nebarbierit, cu cearcane la ochi, incat nimic nu mai conta. Nimic cu exceptia salbaticiei lui rafinate si a buzelor carnoase. La fel de carnoase ca seara de dinainte. Si de dinainte. Si de dinainte. Inca le mai simt gustul, imi intineaza gura matinal,  la fel ca si parfumul lui aromat, care imi hipnotizeaza simturile de cateva luni incoace. M-am intors somnoros-inchipuita catre el si i-am zambit a buna dimineata, acoperindu-mi fata aspra cu parul. Nu a mers manevra, s-a prins imediat si mi-a dat parul la o parte, fixandu-ma cu ochii. Admirandu-mi lumile interioare si ferestrele sufletului mei fricos. Dezmierdandu-le cu un sarut. Cum numai el stie. Cum numai el poate.
In timp ce ma las purtata de val, recunosc in gand ca e ceva atat de relaxant si degajat la el, ca ma leaga. Imi leaga toata agitatia si ma face sa ma contopesc in linistea lui, in fiecare moment in care se uita la mine, imi ia capul intre maini si imi spune apasat: " Cand o sa intelegi cat de mult te iubesc?" Pana mai ieri, se lovea de aceeasi strangere de buze a mea si de ochii vinovati, care il priveau piezis, cu teama.
 Pentru ca imi este teama. Imi este teama ca ma va lua atat de tare valul si ca ma va scoate din apele mele. El atat de radiant, eu atat de telurica. El atat de alb, eu atat de gri. El atat de calm, eu atat de agitata. Si cu toate astea, ma iubeste. Si-a imprimat intreaga faptura pe mine, m-a infierat cu viciile lui si cu sufletul pe care si l-a intins pe tava, aproape gratuit. M-a facut bolnava de o dependenta, in care si dupa care ma topesc. Si din care nu mai vreau sa ies. Pentru ca el o face sa fie altceva. Banuiesc ca de aceea i-am si spus DA.
M-am intins peste el, sa ii sterpelesc miseleste telefonul din brate, in speranta ca apuc sa arunc un ochi asupra pozei care mi-a transformat intimitatea in ceva public.
 Si atunci am vazut. Era un detaliu de inel, odihnit pe perna, pe o mana slaba si mica. A mea. Eram a lui, iar el voia ca toata lumea sa stie asta.

Indragostita de un avocat.

Relatia mea cu Patrick a (re)inceput acum o luna, cand mi-am dat seama ca avocatii nu se imbraca degeaba in costum. Apart from bussiness considerents, e si o chestie care are mare lipici la tipe. Iar el stia asta, drept pentru care si-a flendurat costumele prin fata ochilor mei cam vreo jumatate de ora in fiecare zi. Ostentativ, am zis. Ostentativ! E ca si cum ar fi implorat, practic, sa il bag in seama.
Nu a fost nevoie sa se chinuie prea mult, pentru ca l-am remarcat din prima. Atitudinea l-a facut sa iasa din anonimat. Ma rog, atitudinea si ochii lui albastri, care mi-au declansat cea mai acuta ceata de creier pe care am avut-o vreodata. Nici acum nu am iesit din ea, dovada ca stie sa isi puna in aplicare skill-urile avocatesti de manipulare a sufletelor.
Ce ma deranjeaza foarte mult e ca am picat instant in mrejele lui, ca o matza atrasa de o pipeta cu lapte. Cred ca am, cumva vreun fetis cu avocati sau costume, ca altfel nu imi explic senzatia care a pus stapanire orbeste pe mine. E ceva in privirea lui care ma face sa scormonesc marile, cerurile si amintirile unor vieti anterioare, in incercarea mea de a rationaliza tot. Dar el nu ma lasa. Imi spune ca oricum nu conteaza si imi mai da cate vreo replica banala de prin filme, zambind strengareste pe sub barba abia mijita. De parca as fi eu Mafalda tuturor productiilor cinematografice de pana acum!
Cel mai mult imi place la el, dincolo de costume, faptul ca stie sa fie barbat. Si recunoaste copilul din el, in acelasi timp. Moment in care da ochii peste cap si tranteste cate vreo traznaie. Mai ceva decat ale mele. Dar ce ma topeste la propriu este zambetul subinteles pe care il afiseaza. Acel zambet care rascoleste creiere si inimi, acel zambet superior al arienilor care reneaga orice urma a existentei altei rase.
Inca ma obisnuiesc cu el, cu zambetul lui, cu toate costumele si atentia care i se acorda la orice colt de strada. E greu, dar...ce pot sa zic, sunt pana peste cap!
Ou, mi-a dat voie sa il prezint. Cica vrea sa oficializam totul: Eu si Patrick.

Magia (re)visarii

Exista unele persoane care apar in unele momente si te fac sa crezi din nou in vise. Acele vise pe care le credeai demult pierdute, acele vise care nu mai apareau dupa ce te trezeai. Deloc, absolut deloc, de parca ar fi fost aspirate brusc in neantul existentei tale umile.
Si acele persoane iti arata cumva ca ele, visele, inca mai exista, stinghere, uitate intr-un colt murdar si intunecat al mintii tale, unde asteapta cuminti sa fie reactivate. Asteapta sa vina cineva si sa aprinda lumina si pe strada lor, pentru a putea ajunge la cel care le invoca atat de vehement, de atat de mult timp.
Nu este nevoie nici macar de magie, cel putin nu in acceptiunea ei generala... ci de un strop de...prietenie, care sparge barierele tuturor obstacolelor. Si de un scop comun, care mobilizeaza suflete.
 Asa ca recomand tuturor acest exercitiu simplu al prieteniei, in care ego-ul este abolit, iar sinceritatea este cea mai dulce deloc amagire.

To Vlad.

Manifest deschis catre barbati

Dragi barbati,

Sa stiti ca ne-am saturat sa asteptam ca voi sa faceti primul pas. Stim ca va dati mari cocosi, pana in momentul in care apare una dintre noi si va pune capac. Asa de mare capac, incat nu mai stiti cum sa actionati. Picioarele vi se inmoaie, creierul la fel, iar vorbele dispar inca inainte de a fi rostite. Stim asta. Pentru ca e normal. Intelegem . Ni se intampla si noua cu fiecare barbat interesant pe care il descoperim. Asa ca, pline de curaj,  luam noi haturile in maini si va dam semne ca sunteti pe drumul cel bun. Un zambet, o replica, un comentariu pe FB (ca tot se poarta). Insa disponibilitatea noastra este inteleasa gresit, iar asta ne deranjeaza. Pentru ca nu suntem nici de moravuri usoare(ma rog, o mare parte din noi) si nici disponibile de a fi mama copiilor vostri dupa prima intalnire. Asa ca va lasam cu buza umflata, sa va jinduiti la alta domnita de-a noastra, in ideea ca ea va va intelege poate pornirile .
Mai stim ca o parte dintre voi merita intr-adevar sa li se zica doar atat: "Vreau sa te f*t", pentru ca nu merita nimic mai mult sau pentru ca nu doresc nimic mai mult. Respectam asta, la fel cum dorim sa fim respectate a doua zi de dimineata. Aici domnii cu experienta pot invata pe tinerele sperante ale tribului cum si ce sa faca. Poate le si explica...cu aceasta ocazie de ce femeia trebuie sa aiba orgasm inaintea barbatului. Asta ca sa ne lamurim de pe acum.
Intelegem si ca vorbim mult, prost, ne entuziasmam si chicotim la orice rahat. E in natura noastra. La fel cum e intr-a voastra sa vorbiti despre fotbal si cururi. Cum noi nu ne bagam in cururile voastre, am prefera ca si voi sa nu va bagati in rahaturile noastre. Fiziologic vorbind.
Stim ca sunteti sefi de trib, va respectam autoritatea... pana in momentul in care alegeti sa va aratati din nou muschii in fata urangutanilor din clanul vecin: a mea e mai mare, mai frumoasa, mai desteapta, mai proasta, mai urata, mai nepriceputa... si alte cateva "mai"-uri pe care nu le mai mentionez. Va aducem aminte ca una din asta cu multe "mai"-uri v-a nascut si pe voi, la randu-i.
Nu ne dorim flori si bomboane in fiecare zi. Nici macar inele, rochii si pantofi. Pentru ca nu suntem si nu vom fi niciodata atat de...telurice. Ne dorim zambete dimineata, sorbit din ochi la pranz si o imbratisare stransa seara (ca vine cu o partida nebuna si repetitiva atasata, e partea a doua).
Ne place sa ne deschideti usa la masina, sa ne dati mana atunci cand coboram, sa ne imprumutati jacheta, dar nu fiti gentilomi inchipuiti, pentru ca ne dam seama de asta in momentul in care ne lasati pe noi sa intram primele in restaurant.
Am vrea sa fim sincere cu voi, serios ca am vrea, dar cand va vedem atat de chititi pe propriile voastre idei, idealuri, metode de actiune, strategii, stari, sprancene ridicate, atitudini zeflemiste, zau ca ni se taie orice chef de a va zice: "Te plac!" Asa ca, resemnate, ne indreptam catre urmatorul.
Si stiti de la ce porneste asta? De la teama. Doar de la teama. Si la noi...si la voi.
                                                             
                                                                          ***

As mai avea si altele, dar pastrez de samanta pentru o continuare. Hai sa citeasca toata lumea cu spor!

Game off. Play off. Brain off.

Ati observat si voi ca nu mai stim sa ne jucam?
Ca in toata goana copulatiei, nu mai vrem sa ne aducem aminte cum e atunci cand arunci o replica si astepti una la fel de buna din partea celuilalt. Care nu sa smulga zambete, ci sa te provoace sa il oralizezi pe cel din fata ta. Sa ii induci stari, sa te joci cu emotiile, cu imaginatia si cu faptele. Mai ales cu faptele, prin vorbe.
 Am ajuns atat de plictisitori si ingramaditi in propriile ganduri, incat joaca a devenit o povara in plus pe care creierul nostru nu mai este in stare sa o implementeze. Rugina a pus stapanire pe noi, iar gandurile ne-au devenit mecanice si pline de mucegai.
Suntem inchistati, incordati si plini de eul nostru copulativ, gata sa se reproduca virtual/non virtual pe la orice colt de strada, ca ultima prostituata, plina de sifilis. Nu mai gandim frumos, nu mai vedem frumos, dar mai ales nu mai vorbim... frumos. Pentru ca nu mai vrem si pentru ca nu mai avem cu cine.
Orice replica atipica si plina de entuziasm este privita cu scepticism si cu un incruntat de sprancene, urmat de o tipica reactie: "E nebun/a, ma! Ce zice asta aici?"
Am omorat jocul din fasa. Candva, probabil ca o sa ii ducem dorul.

Afirmatie pentru normalitate. Normalitatea mea

Nu-mi pasa de ceea ce zice lumea despre mine. Nu-mi pasa de etichete, de faptul ca ma fac nebuna sau ciudata, pentru ca stiu ca ciudatenia mea este ceea ce ma diferentiaza de masele amorfe. Iar nebunia e poate cel mai lipicios lucru dintre toate, care aduce alaturi de mine oameni frumosi.
Nu-mi pasa ca zic ca sunt impertinenta, pentru ca stiu ca impertinenta mea este doar o crusta mai groasa, pe care doar cei mai frumosi dintre cei mai frumosi reusesc sa o penetreze si sa o faca in felul asta si mai speciala.
Nu imi pasa ca mi se spune ca am replici exagerate, pentru ca stiu ca iubirea mea si dovezile mele de iubire neconditionata se vor duce mereu catre cei care au nevoie si care sunt dispusi sa o primeasca, fara a o transforma in ceva urat sau exagerat (cand vom intelege oare ca iubirea nu este ceva rau?)
Nu imi pasa de faptul ca mi se zice ca ma imbrac ciudat. Asta voi afirma de fiecare data cand sunt intrebata si ma voi declara o fana infocata a neconventionalului. Acceptarea este primul pas.
Nu imi pasa de singuratatea inchipuita de care sunt acuzata, pentru ca stiu ca interiorul meu este impacat cu sine. Iar exteriorul aduna cei mai frumosi oameni in jurul singuratatii inchipuite. Si inca din ce in ce mai multi.
Nu-mi pasa de mainstream, cu toate ca il accept. Nu-mi pasa de conventii, pentru ca limiteaza. Nu-mi pasa de absolut, pentru ca stiu ca nu sunt perfecta. Uman vorbind. Ca tindem spre...este deja altceva.
Imi pasa in schimb cand lumea din jurul meu face dovada omeniei prin gesturi simple, prin zambet sau printr-o privire deloc insinuanta. Imi pasa de problemele si suferintele altora, pe care incerc sa le rezolv daca imi sta in putinta. Imi pasa de iubirea neconditionata care vine de la un strain sau de la un prieten, de marinimie si umilinta. Dar mai ales de respect. Pentru ca oameni ramanem, pana la urma. Unii mai jos, altii mai sus. Si nu, nu social. Nici financiar. Pentru ca asta conteaza cel mai putin, iar pana ne vom obisnui mintile noastre obosite sa inteleaga asta, va mai dura ceva. Ceva mai mult.
Imi pasa de tot ce e frumos. De frunze, de soare, de iarba proaspata, de zambete, cirese si inghetata. De toate lucrurile pentru care uitam sa multumim zilnic. Si de emotiile pe care ni le reprimam dintr-o naivitate iesita din comun.
Dar cel mai mult imi pasa de voi. Asa imperfecti cum sunteti. Si va iubesc in imperfectiunea voastra. Asta da nebunie!

Unii-altii

Unii asteapta un telefon, altii asteapta primul sarut cu o nerabdare iesita din comun.
Unii asteapta sa fie ceruti, altii asteapta sa intalneasca sufletul-pereche.
Unii asteapta nasterea,altii asteapta moartea.
Unii asteapta sa fie remarcati de cineva, altii asteapta sa se puna valul invizibilitatii peste ei.
Unii asteapta sa faca averi, altii asteapta sa se consume.
Unii asteapta seara intalnirii, altii asteapta dimineata de dupa.
Unii asteapta sa cada, altii sa se ridice.
Unii asteapta sa isi vanda sufletul pe trei arginti, altii sa il cumpere, in functie de necesitati.


Toti asteapta, de fapt, sa traiasca. O secunda, o zi, un an. Pentru ca au auzit ca e mare treaba asta cu traitul. Atunci cand vom renunta la asteptare, vom intelege ca viata merita, de fapt, sa fie traita. Mereu. Ca trecutul nu trebuie sa ne lege, iar viitorul nu trebuie sa ne angoaseze. Pentru ca numai prezentul conteaza, in definitiv. 

Top 10 intrebari - dilema

1. Sa o aleg pe ea sau pe prietena ei, care imi face ochi dulci ori de cate ori ne intalnim?

2. Sa il f *t sau sa ramanem prieteni foarte buni? Dar daca il f*t o sa mai fim prieteni asa buni?

3. Sa iau pastila de a doua zi?

4. De ce nu imi raspunde la telefon? Hai sa ii trimit un SMS.

5. Ce a gasit la mine? De ce iese cu mine? De ce ma vrea atat de tare?

6. Crede ca ma cumpara cu o cina si un buchet de flori?

7. Si daca vreau sa imi deschid singura usa de la masina, ce?

8. Dar daca maine se sfarseste tot?

9. Oare isi da seama ca nu sunt epilata bine?

10. Cum o fac sa inteleaga ca imi place?

...cand apar intrebarile astea, intotdeauna urmeaza probleme. Am zis!

Cat de prost ai ales pana acum?

E complicat cu relatiile. Foarte complicat. Atat de complicat, incat cei mai multi renunta la cautare inca de dinainte de a o incepe.
Toata lumea te invata: "Cum sa il/o cuceresti", "Cum sa il/o pastrezi langa tine", "Cum sa iti condimentezi viata sexuala ", "In ce pozitii sa il/o dai pe spate", "Ce sa ii zici pentru a nu o/il supara". Insa nimeni nu te invata ce sa alegi. Pentru ca asta, de fapt, este punctul zero: alegerea. Alegerea celui potrivit. Celui pe care sa il cuceresti, sa il pastrezi langa tine, sa il dai pe spate, sa nu il superi si alte "sa nu-uri" de rigoare. Nimeni nu te invata asta, cum nimeni nu te invata cum sa fii tu insuti,cum sa comunici si sa emiti corect gandurile si intentiile tale.  Asta vine din intuitie, din cunoastere, din acele simtiri pe care ni le ignoram intotdeauna, pentru ca nu sunt in acord cu ce zice creierul ala mare si prost de ne ocupa cutia craniana.
Suntem tentati mai intotdeauna sa alegem prost. Sa alegem acel prototip pe care revistele, filmele si cei din jur ne invata sa il alegem. Chiar daca nu ni se potriveste. Chiar daca e ca nuca in perete. Vrem mereu ceva diferit de noi, pentru ca asta cica ne-ar completa pe noi, ne-ar face un intreg. Pentru ca in prostia si naivitatea noastra, exista mereu ideea ca diferenta se va atenua si ca doi vor deveni unul. Identic si la fel, sa-mi fie iertata licenta poetica.
De ce se intampla asta? Pentru ca nu ne cunoastem suficient de bine sau pentru ca ne negam niste calitati/atribute/abilitati care nu se incadreaza in tiparele colectivului. Si uite asa, alegem baiatul rau-criminal in serie si mitocan, pe care mama+vecinul+tata+sora il urasc, in loc sa il alegem pe cel care vine cu flori in fata casei si face fericita toata lumea din jurul lui.
Avem meteahna stupida sa ne negam dreptul la fericire, doar pentru a indrepta ceva sau cineva care nu poate fi indreptat. Si ne chinuim, si ne chinuim, si ne dam cu capul de pereti, pana cand constatam ca am facut alegerea gresita. Moment in care se intampla inevitabilul: continuam, in stupizenia noastra, sa ne convingem pe noi, si pe ceilalti, ca nu a fost o greseala si ca relatia este perfecta. La fel si alegerea. La fel si noi. Pentru ca este imposibil ca noi sa alegem gresit, noi stim ce ni se potriveste.

Dar noi nu ne cunoastem suficient de bine. Cum am putea alege vreodata corect? Cum am putea intelege ca acel intreg pe care il cautam vine de fapt din noi..si nu din ceilalti? Fericirea si linistea tot de acolo vin, nu din ceilalti. Ce vine pe langa, se numeste rezonanta sau simpatie. Si e deja conditionata.

PS: Astept un manual care sa te invete cum sa alegi corect si sa isi asume responsabilitatea esecului.

Cine este animalul?

Observ cu strangere de suflet si de buze ca am uitat sa fim oameni. Ca ne-am negat conditia si ca am luat locul fiarelor din jungla, care lupta pentru supravietuire. Macar ele au o scuza, ca lupta pentru supravietuire si actioneaza din instinct primar pentru a-si proteja rasa.
Am renuntat la sentimente si am ales sa dam in cap. Oricui, la orice colt. Oricui are alte idei decat ale noastre. Batem, schingiuim, ardem, protestam, scuipam, injuram. Si aruncam mereu vina pe altii, pentru ca asumarea responsabilitatii e un dat pe care nu vrem sa il mai avem.
Am renuntat la iubire si instigam in fiecare milimetru patrat: pe vecinul de bloc, pe amarasteanul care cerseste, pe copilul care nu stie ce i se intampla, pe nefericitul care ne crede si poate mai putin decat noi. Ne place sa vandalizam suflete, ajungem aproape la orgasm cand vedem suferinta cum se prelinge pe trupul plapand al altora. Ne place sa impungem si sa injectam venin. In orice moment, oricui.
Am renuntat la pace, dupa ce atatia ani am blamat razboiul. Acum il construim noi, de la zero, cu arme mortale: vorba si actiunea machiavelica, indreptata gratuit impotriva tuturor. Ne sfasiem hainele, ne sfasiem sufletele, ne sfasiem integritatea pentru a apara cauze care nu ne apartin. Dar ne declaram multumiti, ca schimbam destinul si luptam pentru bine.
Am renuntat la noi pentru altii. Pentru cei rai, care nu mai au scapare. Ne mancam intre noi, ne mancam chi-ul, pe care il rontaim ca un os suculent. Ne mancam eruditia, ne mancam linistea, ne mancam viata. Si ne place, ca asta cica e schimbarea.
Actionam in turma. E suficient un instigator pentru a declansa situatii de masa. Ireversibile si dramatice pentru toate partile. Dar ne simtim bine, ca asta cica e schimbarea.
Cu toate astea, spunem despre ei ca sunt animale. Si ii blamam ca actioneaza primar. Sunteti siguri ca ati pus etichetele corect? 

Iubire in pantaloni lalai

Se facea ca eram intr-un apartament ce nu imi apartinea. Imi aruncasem bagajul pe jos, la invitatia lui, a  unui prieten plin de glume si initiative, care-mi spusese ca ar fi amuzant daca am sta cu totii, cateva zile, impreuna, in acelasi loc. Macar pana terminam ceea ce ne propusesem. Aveam deadline.
Mi-am lasat bagajul langa canapea si l-am dat uitarii, prinsa de ceea ce faceam. L-am avertizat ca daca e sa  ma suporte atatea zile, ar fi cazul sa se acomodeze cu gandul ca voi umbla suflecata, dezlanata si pe alocuri, dezgolita, pentru ca asta imi era meteahna. Aveam tabieturi, la care nu puteam renunta. De fapt, nu eram dispusa sa renunt la asta, pentru ca imi dadea starea de confort si de natural, pe care o propovaduiam intotdeauna prin toti porii. A zis ca nu il deranjeaza si ca nu va interpreta asta in nici un fel. Doar eram prieteni.
Camera era cumva spatioasa, cred ca o garsoniera modificata cu bun gust. Un minimalism new-yorkez rasarea din fiecare colt al ei: o masa de cafea mica, din lemn inchis la culoare, o canapea in care te afundai, de un verde-oliv cald, garnisita cu perne asortate cromatic. Peretii erau de un oliv intens, care iti dadea o stare de bine de cum intrat in casa. Undeva, in fata, o mini-biblioteca, in care trona regeste o plasma cu diagonala mare si un sistem audio performant. Cateva carti in engleza asezonau intreaga compozitie, dandu-mi senzatia ca am ajuns intr-un loc al deloc pierzaniei spirituale. Geamurile erau mari, acoperite de draperii fine si ofereau cea mai frumoasa priveliste de dimineata: o turma de copaci inalti, legati intre ei printr-un gazon bine ingrijit.
Nu am avut probleme cu acomodarea, iar munca era cum nu se poate mai fructuoasa. Dimineti la cafea si ceai, cu geamurile larg deschise, sa patrunda aerul curat...dupa-amieze si seri incarcate de munca, glume si mancare nesanatoasa.
Zilele au trecut, prieteniile s-au legat, iar starea de 3, cati eram...devenea o stare naturala, pe care o regasisem, pare-se, dupa lungi cautari. Nu era nimic pervers in asta, ci un natural care nu dadea de gandit nimanui. Nici noua, nici celorlalti.
M-am intrezit insa intr-o dimineata, intr-o liniste pe care nu puteam sa mi-o explic.  Era cam greu sa fie liniste cu 2 barbati in aceeasi casa. Pesemne ca plecasera. Cu ochii pe jumatate adormiti, pantalonii scurti si lalai suflecati smechereste in partea de sus...si un maieu la fel de lalai, am gasit de cuviinta sa imi fac un ceai si sa ma bucur de linistea apartamentului.
M-am postat langa geam, admirand privelistea de afara, cand l-am simtit pe el langa mine. Era inalt. Si bine facut. Si adormit. Si mirosea a ceva proaspat de lemnos.  Iar asta m-a trezit din reverie. Am stat insa nemiscata, in asteptare. Acea asteptare dureros de dulce, pentru ca simteam ca ceva s-a schimbat. Chiar si faptul ca ramasesem 2, in loc de trei, era un semn al schimbarii.
M-a cuprins cu bratele intr-o stransoare lejera, iar mainile lui au inceput sa cerceteze. Si-a apropiat capul aplecat de al meu si mi-a soptit testosteronic in ureche:

 "Cat crezi ca mai pot rezista fara tine in viata mea?"

                              ***
         M-am trezit brusc. Vis sa fi fost?

Ochii spun povestea.

O poveste nu se spune la comanda. Si niciodata pe gura. Pentru ca gura tinde sa asculte creierul de cele mai multe ori, si nu sufletul. 

Povestile cele mai frumoase le spun ochii, atunci cand ai curajul sa ii privesti cu toata deschiderea fiintei tale. Atunci cand te uiti in ochii lui sau in ochii ei si ii vezi toata viata prin irisul sticlos. Astea sunt cele mai frumoase povesti si cele mai... reale, totodata. In ei, poti citi tot: fericire, tristete, angoasa, lupta, deziluzie, forta, iubire, caldura, frustrare. Si cate altele...!

Ai nevoie doar de curaj. De curajul de a privi o persoana in ochi si de a-l dezgoli voluntar de toate secretele pe care mintea incearca sa i le ascunda. Pentru ca nu trebuie, pentru ca nu vrea, pentru ca ceilalti l-ar crede slab si l-ar sfasia in lupta pentru supravietuire. 

Dar ochii spun tot, daca ii asculti cu atentie. Spun cat de greu a fost dupa pierderea cuiva drag, cat de eliberat s-a simtit dupa ce si-a eliminat strigatul existential, cat de mult se iubeste pe sine sau cat de mult iubeste cainele care a venit sa ii manance din palma, cand se uita in gol, in parcul plin de oameni. Poate chiar si cat de mult i-a placut sa il vada pe colegul ala infumurat de la munca, in timp ce era bestelit de seful lui. 

Ochii aduna experiente. Pe toate. Si ale lor, si ale celor din jur. Cu cat experientele sunt mai inaltatoare, cu atat sclipirea lor creste. Cu cat experientele sunt mai apasatoare, cu atat devin mai stersi si lipsiti de viata. 

Toti insa au farmecul lor. Inclusiv cei ai vecinului din blocul alaturat, caruia ii place sa isi arate stromeleagul tuturor celor pe care ii vede in cale. 

Ochii au ramas singurul lucru care ne atesta sensibilitatea si abilitatea (nu capacitatea) de a fi om. Sunt cei care zambesc si cei care transeaza oricand si pe oricine, fara a tine cont de eticheta, pozitie sociala sau sex. 

Sunt cei mai frumosi, iar secretele si povestile lor asteapta a fi descoperite printr-o simpla privire. Daca te incumeti sa o arunci. 

Fa un efort, o sa descoperi cu siguranta ca nu ai uitat cum e sa fii om.

Proza deschisa a sufletelor pereche

"Tu crezi in suflete pereche?" m-a intrebat el in timp ce tragea pofticios din tigara intepatoare. 

Era o dimineata ca oricare alta, in apartamentul lui de burlac convins, pe care incepuse sa il  "cuminteasca" de ceva vreme incoace.

"Ce inseamna pentru tine suflete pereche?", il intreb zambind, in timp ce mai sorb o data din cafeaua matinala. 

"Oameni predestinati, doua suflete complementare, doi care devin unul", imi raspunde gesticuland. Mereu face asa cand il prinde un subiect. Vrea sa spuna atat de multe lucruri si se ajuta de maini, pentru a inota in plaja semnificatiilor. Iar eu, ca o cutra batrana, fac de fiecare data pe proasta, sa il exasperez.

"Discutabil", ii raspund cu jumatate de gura si aproape apatic. 

"Crezi ca poti da un raspuns mai...general decat atat? Si da, stiu ca nu are grad de comparatie" , inrteaba el, cu un rautacism copilaros pe fata. 

"Nu stiu daca exista ele, ca pereche. Exista ca simpatie, se atrag, le leaga niste experiente comune, acumulate de-a lungul vietilor duse pana acum. Nu cred neaparat in imperecherea lor, in contopirea lor intr-un tot. Fiecare are experientele lui. Fiecare e unic in felul lui, dar faptul ca se atrag, se cauta, se intalnesc, nu se face prin coincidenta. Ca eu nu cred in ele, nu de alta", ii raspund hotarat.

"Dar prin ce? Si nu ma lua cu predestinarea, ca parca vad ca asta urmeaza sa zici", replica el plin de convingere. 

"Pai daca asta e, pot sa zic eu altceva? Bine, nu o numi predestinare, numeste-o...vibratie simpatica. Doua suflete, ca suflete sunt, care vibreaza pe aceeasi frecventa . Odata ce vibreaza pe aceeasi frecventa, ajung sa se si recunoasca unul pe altul, pentru ca ii leaga ceva pe amandoi. Lucreaza cu aceleasi... unde. Nu e coincidenta, e o energie mai mare, care le faciliteaza niste contexte, le aduce mai aproape, le face sa interactioneze. Cum iti explici ca doua persoane, una care sta in State...si alta care sta in Mozambic pot ajunge sa se intalneasca, sa se indragosteasca si sa traiasca fericiti pana la adanci batraneti? ... ca daca asta este coincidenta, promit sa renunt in a mai face analize vreodata, in viata asta. Si sa ma transform in fata de casa" i-am completat eu inversunata, ferm convinsa ca jocul asta va duce catre finalul pe care il asteptam. 

"Bine, acum daca stam sa ne gandim si cum ne-am cunoscut noi, atunci se poate explica si ceea ce zici tu", imi spuse mandrul, uitandu-se cu subinteles la mine. 

"In viata asta sau in celelalte?", ii replic cu o vadita superioritate. 

"Un drac! In asta, ca in celelalte am fost mai tot timpul beat. De unde si amnezia", imi zice, dandu-si ochii peste cap. Am ajuns sa ii cunosc atat de bine gesturile, incat nici nu mai este nevoie sa spuna ceva. Este atat de adorabil in razvratirea lui. Cred ca nici macar nu isi da seama de asta. 

"Insinuezi cum ca am fi suflete pereche?", intreb pe sub sprancene.

"Nu, ca ai zis ca nu crezi in ele"

"Sunt simpatice, ma. Nu pereche. Cred in ele, dar nu daca se cheama perechi"

"Asta e logica tipic feminina. Dezbateti forma..si nu continutul"

"Eu cred ca tu vrei, de fapt, sa imi zici altceva"

"Cam da"

 ?!?!

(to be continued...)

Odiseea conformarii

Mi-au zis sa ma cumintesc si sa fiu feminina. Cica asta ii atrage pe ei. M-am conformat, nu s-a intamplat nimic.
Mi-au zis ca trebuie sa tac si sa nu intimidez prin frazarea mea alambicata.  M-am conformat, nu s-a intamplat nimic.
Mi-au zis sa renunt la blugi rupti si sa ii inlocuiesc cu rochite vaporoase si tocuri. Cica asta mi-ar aduce jumatatea.  M-am conformat, nu s-a intamplat nimic.
Mi-au zis ca trebuie sa invat sa nu mai fut, ci sa fac dragoste. Cat mai tarziu, ca asta ii tine interesati.  M-am conformat, nu s-a intamplat nimic.
Mi-au zis ca trebuie sa fiu rusinoasa si sa imi invart parul pe degete, in timp ce buzele mele sunt intredeschise, a dorinta.  M-am conformat, nu s-a intamplat nimic.
Mi-au zis ca nu trebuie sa mai tratez barbatii ca pe niste prieteni buni, ci sa imi recunosc inferioritatea.  M-am conformat, nu s-a intamplat nimic.
Mi-au zis sa nu mai am opinii, sa nu mai citesc nimic din ce citesc, sa nu mai scriu asa pasional si ciudat. Asta ii va aduce langa mine.  M-am conformat, nu s-a intamplat nimic.
Mi-au zis sa renunt la personalitatea mea si sa iau una cu imprumut, de la buticul din colt..sau mai rau, din vreun club prafuit de fite.  M-am conformat, nu s-a intamplat nimic.
Mi-au zis ca "pula", "coaie", "ba", "ma", "prietene" nu sunt demne de o doamna.  M-am conformat, nu s-a intamplat nimic.
Mi-au zis sa le gatesc in fiecare seara si sa ii rasfat cu vorbe dulci.  M-am conformat, nu s-a intamplat nimic.
Mi-au zis sa nu mai fac glume obscene si nici sa dau replici cu subinteles. Asta ma face usoara.  M-am conformat, nu s-a intamplat nimic.
Am facut tot ce mi-au zis, dar in continuare... nu se intampla nimic. Jumatatea nu vine catre mine.
Deci pe undeva gresesc cu ceva, nu?

Din confesiunile unui orb

M-am trezit de dimineata. Parea o zi obisnuita, banala si acra pana la refuz inca de la primele ore. Am incercat sa imi deschid ochii, sa nimeresc cu mana nemernicia de alarma care imi suna in cap de 5 minute. Prima oara, am crezut ca e din cauza oboselii si a ciufuteniei mele. Ca nu imi pot dezlipi pleoapele. Am aruncat ceasul de pamant si am dat sa ma ridic, intr-o sfortare aproape supraomeneasca. Atunci am realizat ca ...de fapt, pleoapele imi sunt lipite. Si ca asa vor sa ramana.
Cateva fractiuni de secunda, m-am panicat. Intrebari si ganduri imi zburau prin minte. Gemete interne imi dadeau stari de rau si de vertij. Simturile imi erau atrofiate si speriate pana la refuz. Inima imi spargea pieptul si dadea sa sfasie tricoul lalai ce statea in calea-i. Am orbecait pana la baie si m-am frecat...da, frecat pe fata. "Nu este posibil asa ceva!", imi repetam in minte, rugandu-ma ca ochii sa se dezlipeasca la comanda.
Urland printre lacrimi, rugandu-ma catre un Dumnezeu renegat pana atunci,  mi-am dat seama ca este inutila sfortarea me. Voi ramane in intuneric. Cel putin pentru acum.
Orbecaind, am inaintat in propriul intuneric pana in dormitor, incercand sa gasesc ceva de imbracat. Am recunoscut haosul din camera, din care am ales 2 zdrente. Noroc ca stiam unde le-am pus. Asa sa le fi nimerit la asorte. Miroseau a parfum, imbacsit de un miros statut de tigara. De la serile pierdute de dinainte.
Cu greu, am reusit sa imi iau si celelalte lucruri din casa. Sunetul tastaturii mi-a chemat un taxi, sa ma duca la timp la munca. Inca plangand si cu o pereche imensa de ochelari pe ochi, incercam sa imi dau seama de ce. De ce? De ce! Un urlet infiorator mi-a cutremurat fiinta interna si o zvarcolire plina de ura si-a deschis aripile in mine. "O sa ma descurc si asa!"..a fost ultimul meu gand inainte de a intra in birou.
Am inventat un motiv pentru a-mi tine ochelarii la ochi. Ce ar fi zis ceilalti daca m-ar fi vazut? Si asa ma credeau o ciudata. Mereu am fost asa. O neinteleasa si o ciudata in mintea lor. Cea cu gura mare, care face pe sefa si se da inteligenta pe la toate colturile. O curva, evident!
A trebuit sa imi ascut simturile pentru a nu fi prinsa cu garda jos. Si asta repede, pentru ca sacalii stateau la cotitura, sa imi dea in cap. Nu a durat mult pana cand primul a venit la mine. Era X, l-am simtit din prima. Intai i-a venit mirosul de lepra si apoi ajuns el. Mirosea a moarte si a ranced. Nu-l mai simtisem asa pana atunci. Cateodata, chiar treceam peste impulsurile mele de a-l considera un cretin, incercand sa ii acord a doua sansa.  Dar acum, in orbecaiala mea, mi-am dat seama ca nu ma inselasem. Ce inseamna instinctul!
S-a postat fix langa mine, manevrandu-si gandurile indolente sa ma invaluie in putreziciunea lor. I-am simtit pana si norul greu pe care il duce in spate, toate frustrarile adunate in atatia si atatia ani de barfit pe la colturi.
Dupa ce a plecat, a trebuit sa ii scot mirosul cu forta din birou, pentru ca se instalase la fel de indolent in narile mele.
Apoi a venit Y. Mereu l-am considerat un prostanac natang, de care toata lumea isi poate bate joc. Lucru pe care l-am facut de nenumarate ori, doar pentru propriul amuzament. Il trimiteam unde nu era chemat, il puneam sa faca lucruri de care nimeni nu avea nevoie, il induceam pe piste gresite, doar pentru a-i aboli orice urma de deminitate si agilitate. A venit langa mine cu miros de iasomie. Oricat de mult as fi blocat-o, ea cauta sa ma invaluie si sa ma imbie la visare. I-am simtit imediat caldura si dezgoliciunea sufletului, care ma privea cu mila, aproape plangand. O lacrima mi-a brazdat coltul ochiului si am lasat-o sa curga, in semn de cainta profunda. Caldura lui m-a invaluit si m-a tinut in brate pana cand sufletul meu orb si-a varsat tot naduful- in racnete, suspine, bocete poticnite si inghitituri de cuvinte. M-a coplesit albul lui, care mi-a colorat negrul intr-un gri alburiu.
Vroiam sa imi revin din orbire, doar pentru a-i putea multumi cu ochii pentru ceea ce facuse. Pentru a-mi cere scuze inca o data, pentru a vedea regretul din ochii mei. Cand colo, mi-am dat seama ca pot sa il vad cu ochii sufletului, atat de bine si atat de clar, incat m-am speriat instant. Dupa care i-am inchis la loc, pentru a descoperi lumina din sufletul meu.

Finalul il scrie fiecare dintre voi, pentru ca acest caz al meu nu este singular.  Oricine sufera de orbire. Profunda. Chiar si cu ochii larg deschisi.  Putini sunt cei care stiu sa foloseasca orbirea in scopul nobil pentru care a fost creata. Care este el? Aici completati voi:)

Sunt perfectiunea neintruchipata

Mi-as fi dorit sa am ochi mari si expresivi. Mi-as fi dorit sa am buzele senzuale, care sa descopere, in surasul lor, dinti perlati, perfecti. Poate ca si nasul ar fi putut fi altfel, stiu sigur ca mi l-am dorit mic si in vant, sa faca profilul frumos in toate pozele. Cred ca si alte maxilare m-ar fi avantajat, sa puna in valoare mai bine trasaturile fetei. 

Acum, daca stau sa ma gandesc mai bine, nu mi-ar fi stricat nici un corp tonifiat la extrem, picioare de nagat de balta si niste sani ceva mai mari. De fapt, mult mai mari, sa imi incapa tot sufletul in ei. Poate ca si fundul..cu fundul ar fi trebuit sa fac ceva, ca pare prea mic. Ceva mai bombat ar fi aratat mai bine in rochia aia mulata pe care nu am mai purtat-o demult.

 Si acum, ca am inceput, pometii mai ridicati, sprancenele ceva mai arcuite, un tatuaj de forma pe undeva pe umar, ceva hialuronic pe unde se poate si silicon cat cuprinde, sa lasam frustrarile sa curga la vale. 

Intr-adevar, asta era si gandirea mea atunci cand ma uitam in oglinda. Asta pana cand am invatat un lucru simplu de serios: sa ma accept asa cum sunt. Cu defectele mele, cu nasul proeminent, cu buzele subtiri, cu fluctuatiile de greutate, cu sanii deloc de cupa D, cu tot ce implica faptura mea. Asa imperfecta cum e. Mi-am dat seama ca sunt om pana la urma, iar perfectiunea e departe de mine si de cataloagele photoshopate in exces. Pentru ca am alergie la plastic, in principal. 

Mi le-am imbratisat pe toate, pe ele, defectele.... si am dat drumul luminii din mine. Am lasat bunatatea sa imi iasa prin toti porii si zambetul sa imi indulceasca trasaturile aspre. Am lasat creierul sa penetreze ce apuca in jurul lui si sa gaseasca oameni asemeni lui. Am lasat sufletul sa aleaga, iar ochii sa vada.

Fara plastic si fara frustrari. Care au disparut ca prin farmec, daca tot vorbim de asta. 

Pentru ca le-am acceptat. 

Cu toate imperfectiunile mele la purtator, sunt sigura ca o sa gasesc un "urat" si pentru mine. Din asta, tot cu defecte. Din asta, de respira aer si vorbeste la fel de mult. Din asta, de merge pe doua picioare si zambeste. Pentru ca sunt sigura ca nu o sa imi pese de nicio lipsa de perfectiuni, atunci cand doi ochi se vor uita la mine dimineata, strangandu-ma dragastos din pleoape, in timp ce gura imi va spune: "Buna dimineata, iubita mea. Te iubesc. Cel mic s-a trezit si intreaba de tine". 

Oameni sa fim, oamenilor! 

Zig si zag printre vise

Se facea ca il vedeam in vis. Asa cum este el, dezinvolt si increzator. Asa cum l-am cunoscut prima oara, cu aceeasi privire patrunzatoare. Ma asigura ca lucrurile sunt ok si ca nu am de ce sa ma tem, pentru ca el ma iubeste in continuare. Si inca la fel de mult. Nu aveam vreun termen de comparatie pentru asta, asa ca l-am lasat sa imi vorbeasca vorbe dulci in vis si sa ma asigure in continuare. De tot ce vrea el.

 M-am lasat purtata de replici si priviri, pana cand  mintea mea s-a dus in primul moment in care am dat mana si ne-am zambit sugubat pe sub mustati (ale lui, evident). Senzatia ciudata ca ne cunoastem nu de o viata, ci de mai multe vieti era acolo, de la primul "Salut!" pe care ni l-am adresat, plin de forta si incredere. Privirile s-au intersectat, iar creierele au inceput sa functioneze, activate de un magnet si mai bizar decat simtamantul care ne-a curentat cand ne-am vazut prima data chipurile arse de soare. Aceleasi lucruri ne declansau, aceleasi glume ne faceau sa radem, aceleasi pasiuni ne tineau inca in viata. Molcom, la mine, "adrenalinos" la el. Dar erau aceleasi, diferita era doar viteza de reactie. 

M-am intors in vis, unde lucrurile pareau sa experimenteze un labirint al emotiilor pe care nu l-am mai intalnit de ceva timp. De unde venea el? De ce asa? De ce cu atata patos? Raspunsurile nu mi-au venit, asa ca m-am trezit, cu ciudatul simtamant ca trebuia sa visez asta. 

...Dar daca nu a fost un vis...?

Jocul lor.

Ma uitam la ei ca si cand as fi avut in fata un spectacol de teatru. Eram absorbita de gentiletea replicilor si delicatetea gesturilor pe care le impartaseau, fara nicio pudoare. Erau atat de intangibili in efemeritatea lor umana, incat ma fascinau cu fiecare respiratie pe care o foloseau sa isi potoleasca setea.
El o atingea delicat pe fata, cautand cu narile o umbra nevazuta. I-a dat parul de pe ceafa la o parte, cuibarindu-si fata in golul abia sesizabil, ce ii sporea splendoarea feminina de mii de ori. Nu s-a plictisit prea curand in a-i mirosi suvitele de par rebele, pe care vantul i le imprastia, doar sa faca in ciuda celor din jur.
Ea... i-a raspuns cu un zambet si cu o aplecare de cap, semn ca ii pria nespus jocul pe care il facusera de atat de multe ori si de care pareau a nu se mai satura. Dintr-o miscare, s-a intors catre el, pentru a-i contempla chipul, asa ars de soare cum era. Ceva o fascina la el. Era atat de masculin, atat de...instigator, incat ii trezea toate simturile. Simtea ca se topeste in bratele lui, care o ocroteau cu atata putere. Ca si cum nimeni altcineva nu ar fi avut voie sa le deranjeze micul refugiu pe care si l-au construit cu atata ardoare.
Am desharfat privirea de pe ei, pe o pereche de ochi de langa scena iubirii, care ma priveau cu acelasi nesat. Piesa de teatru abia acum incepea sa se scrie pentru mine si acei doi ochi.

Inelele de pe...peron

Mi se paruse ca este el. L-am zarit prin imensitatea sufletelor care asteptau pe acel peron gri si am avut o tresarire in momentul in care m-a pironit cu privirea. Era patrunzatoare. La fel ca si cuvintele pe care mi le aruncase cu mult timp inainte, ce ma facura sa ma prabusesc deloc subtil sub propria greutate.
Avea sa plece definitiv si nimic nu il putea opri din incapatanarea lui de a renunta la tot: familie, prieteni, iubita, viata. Viata! Acea viata pe care reusise sa o aduca la un echilibru, dupa ani si ani de cautari. Si pentru ce? Pentru o calatorie care ar fi trebuit sa ii schimbe universul, lumea, conceptiile si sa ii mai si aduca banii pe care i-a cautat aprig o viata intreaga. Stupid, imi ziceam eu la vremea aceea, cand nu intelegeam foarte bine excesul lui de renuntare, in defavoarea unei sigurante atent construite.
Dar timpul a venit peste mine, iar experienta m-a pus in fata aceluiasi fapt. Si atunci am inteles ca el nu se regasea pe sine in siguranta aia atent construita...ca vroia altceva, ca simtea ca se sufoca intr-o lume ce nu ii apartine. Ca alerga dupa Eul deloc surd, deloc orb, pe care stia ca il are lasat pe undeva prin lume si pe care vroia sa il atinga si sa urle ca...este! Caci asta era chemarea.
Privirea lui patrunzatoare s-a blocat insa in inelul de pe degetul meu. Si in mana cu inel geaman, ce o tinea strans pe a mea.
A venit prea tarziu pentru viata asta. Cautarea s-a incheiat.

Sufletul din ochii ei

M-am uitat in ochii ei adanc. Atat de adanc, incat am putut vedea sclipirea divina care ii fremata in sange, dornica sa iasa din orbire.
 O legase fedeles in urma cu 10 ani, cand pasise in realitatea asta urata, ce se hraneste cu spirit si lumina. Avusese atat de multe experiente vadit nefericite, incat a ales, ca multi altii, sa isi nege adevarata origine si lumina. A fost solutia cea mai simpla, pe care a gasit-o la o intorsatura a vietii.
"E mai bine sa nu simti", soptea ea sufletului, in timp ce il  lega cu violenta si il bandaja pe gura, sa ii curme orice tipat de eliberare. Nu si-a dat seama ca in felul asta a pus spre adormire singurul lucru care putea sa o tina in viata, fara a deveni robot. A fost o alegere proasta, dar tot alegere se numeste, caci vine din liberul arbitru. Asa vazuse ea salvarea, sa isi puna o banda neagra pe ochi si sa orbecaie in Universul care i-a dat viata.
Nu prea curand dupa asta, si-a dat seama ca gresise. Zilele ii erau gri, iar zambetele mereu sterse. Stralucirea din ochi ii disparuse, iar pielea incepuse sa se increteasca a ciuda si amar cu fiecare zi care trecea. Isi pierduse pofta de a trai si de a lupta.  Lupta pentru bani si faima. Lupta pentru orgolii si plati. Lupta pentru trenduri si sclipici. Lupta pentru orice altceva in afara de ceea ce trebuia. Uitase ce era normalitatea si simtirea.
Pana intr-o zi cand...a venit EL. I-a batut la usa disperat si i-a spus ca moare de dor. I-a spus ca se prapadeste vazand cu ochii, i-a spus ca nu mai poate respira si ca devine stacojiu de suparare. I-a spus ca nu mai are mult si ca ea trebuie sa il ajute, pentru ca ii apartine. Fara el, nici ea nu mai putea sa o duca mult.
Ea s-a speriat. Dupa, a acceptat ideea...penru ca ulterior sa il imbratiseze intr-o mare de saruturi. Avea nevoie de el, sa simta ca traieste asa cum ar trebui...in normalitate si simtire.
Asa ca a desfacut ceea ce legase fedeles, cu ura, in urma cu ani buni. Si l-a imbratisat cu patima. Isi primise sufletul inapoi si era fericita.
Acum, stralucirea i-a revenit in privire, iar zambetul ii e mai sincer ca niciodata. Si asta pentru ca a avut urechi sa auda gemetele infioratoare ale sufletului ei chinuit.

Alba versus neagra

Nu-mi doresc plimbari romantice sub clar de luna, cu un Fat Frumos desprins din reviste. Imi sunt de ajuns prietenii care imi zambesc sincer.

Nu-mi doresc cuvinte siropoase, citite pe site-urile sau in cartile de "How to make a lady get naked in 5 min..". Este suficient un gest mic, la fel de sincer, venit din toata inima.

Nu imi doresc sa am o relatie perfecta, pentru ca stiu ca perfectiunea nu exista. Imi este suficienta relatia zilnica dintre EU-rile mele, pe care ma lupt sa o armonizez incontinuu.

Nu-mi doresc palate si masini suparate. Mi-e teama ca viata mea ne se rezuma doar la atat.

Nu-mi doresc ca raul din jurul meu sa dispara, pentru ca stiu ca are rolul lui, oricat de urat ar suna asta. Imi doresc insa ca toti cei din jurul meu sa invete linistea si aprecierea lucrurilor simple.

Nu vreau sa fiu inconjurata de o mie de prieteni care nu spun nimic. Vreau sa fiu inconjurata fie si numai de 3, care stiu sa urle, sa zambeasca, sa se vaicareasca, sa viseze, sa jongleze. Sa stie sa fie oameni.

Nu-mi doresc ca umerii altora sa devina reazam pentru gandurile si grijile mele. Cu totii tragem ponoasele propriilor actiuni. Dar daca se intampla, atunci confesiunea mea sa nu fie continuata cu: "Stiu ce zici, hai sa iti zic ce mi s-a intamplat mie...."

Nu-mi doresc o noapte cu cei mai ravniti barbati, cum nu-mi doresc o zi in compania celor mai ravnite femei.  De cele mai multe ori, in spatele faimei nu se ascund decat niste goliciuni sterpe. De cele mai multe ori, am zis.

Imi doresc insa ceva ce din ce in ce mai putini isi pun pe bucketlistul lor, pentru ca suna atat de...simplu. Imi doresc linistea serilor de vara, zambetele ghiduse in coltul gurii, rasetele sincere, caldura si "incisivitatea" noptilor de amor, noblete,oameni frumosi si...altruism .
Ceea ce va doresc si voua.

Top 10 things to do in this lifetime

1. Visit Machu Picchu, Languedoc & Bora Bora. Hai, si India.
2. Sa particip la un storage auction.Este sigur,  ma uit prea mult la Storage Wars on History Channel.
3. Sa fur meserie de la un specialist in antichitati si in autentificarea antichitatilor .
4. Sa locuiesc in New York pentru vreo juma` de an: project based.
5. Sa ajung pe platourile de filmare de la  The Ellen Show, Top Gear and Jimmy Kimmel.
6.  Write a book. Or two.
7.  Live with the shamans.
8.  Of course, meet Gosling. And Willis.
9.  Go to a Paolo Nutini concert. And Muse. And 30 Seconds To Mars.
10. To be completed.

Dupa cum arata lucrurile, voi fi foarte ocupata in viata asta, asa ca...please don`t disturb! :)

Insela-te-as cu zodia mea!

Lately, ma uit pe news feed-ul meu de FB si vad, pe langa senzationale, extraordinare si socante, un nou tip de materiale easy-access pentru doamne si domnisoare: cele legate de zodii si de predispozitia unui anume El dintr-o anume zodie sa insele. Amuzant sau deprimant, nu am reusit inca sa ma hotarasc. Inclin insa spre a doua, vizualizand cu groaza femeia nesigura pe ea, care da click pe material sa verifice din ce zodie e al ei, sa se lamureasca daca intr-adevar plecarile lui dese de acasa se justifica asa. Si daca nu se justifica, face ea sa se se justifice! Nu pun la socoteala pe cei care dau click pentru a se amuza. Pentru ca altfel, iata, nu mi-ar fi venit niciodata ideea sa parodiez/pamfletez zodiile si inselaciunea.
Asa ca, pazea!
Urmeaza varianta ramonesciana a "Zi-mi ce zodie e, ca sa vezi CAT te trage in piept/in pipota/ pe la spate/prin fata/ peste tot". 

Da, materialul este aberant, stupid ca si continut, dar nu difera cu nimic fata de cele de care va aminteam anterior. Doar ca e mai bun. Si mai amuzant. 

BERBEC- Acum, daca l-ai luat (de) berbec, nu poti spera decat sa il aduci pe calea cea dreapta si sa il destepti putin. Dar dupa cum ii zice si numele, Berbecul da cu ...capul. Si inca mult! Si am putea sa bagam mana in foc ca acel cap de care vorbim acum cel de jos. Dar nu trebuie sa te superi pe el, pentru ca berbec fiind, nu este el cel care face primul pas. El se lasa dus de corn, pana in cel mai apropiat tarc, sa faca fericita o patrupeda de aceeasi rasa. Asa ca nu te supara pe el, pentru ca in sufletul lui mare si in cornul viguros intra mai multe domnite care clipacesc adanc. Ca tu n-oi fi intrat niciodata in cornul vizual al nimanui!

TAUR-  Rege al tarcului, taurul are multe vaci...care se invart in jurul lui. Nu are ce face, asta ii este trista soarta, sa le satisfaca pe toate. Altfel, risca sa isi piarda titlul de potenta. Le va incerca pe toate, in orice pozitie si in oricare tarc. E nativ la el. Nu e vina ta ca mama natura nu te-a inzestrat cu laptariile "vacastoare" si ca ai doi tumburusi care se clatina in bataia vantului. Trebuie sa o rupi cu el cat mai repede, nu e de incredere. Plus ca are si niste vitei din flori, facuti cu vaca de la 5.

GEMENI- Geamanul este statornic in relatie. Singurii cu care te poate insela sunt mana proprie si mana geamanului care salasluieste in el. Inofensiv, am spune. E ca si cum ar ramane in familie totul. Daca nu te-ai gandit niciodata cum arata fericirea in trei, este momentul sa o experimentezi langa un geaman. Acum, fii foarte atenta, sa nu te pacaleasca atunci cand ti-o introduce pe geamana lui. (Verbal, doh!)Sub nicio forma nu este o femeie cu sani mari, fund rotund si buze apetisante. Geamanul lui trebuie sa fie clar un barbos cu muschi. Asa ca atentie cu ce geaman iti faci casa!

RAC- Racii dau inapoi. Si au si al naibii de multe picioare. Asta le ofera avantajul de a fugi mancand pamantul atunci cand sunt confruntati. Asa ca, mare atentie la ei! Sunt recunoscuti ca fiind unii dintre periculosii zodiacului, asta datorita clestilor lungi si puternici pe care ii au la inaintare. Se zvoneste ca pot face multe cu ei, dar nu a fost dovedit nimic pana acum. Asta pentru ca toti racii intervievati cu privire la inselarea partenerului au fugit pana sa se dea REC la camera. Despre dotarea lor genitala nu se stie nimic, pentru ca nu a fost nimeni curios sa treaca de clesti. Pana acum.

LEU- Regele. Are femei, masini, lovele, ghiuluri si cruce cu lant la gat. Cand rage, rade tot in jurul lui, asa ca daca ai suspiciuni cum ca ar insela, mai bine iti iei trei femele din afara haremului personal, sa iti sustina cauza. Se spune ca pot deveni foarte periculosi si pot sfasia o gazela in numai 3 minute. Daca atat l-a tinut si cu tine, lasa-l, fata, ca nu merita!

FECIOARA- Asta e chiar culmea. L-ai luat fecioara si vrei sa afli daca te lucreaza la sentiment? Pe bune?

BALANTA- Balanta este echilibrata. Pe cat de mult este cu tine, pe atat de mult este si cu altele. Asta pentru ca ii place sa trateze pe toata lumea egal. Si cand zicem lume, ne referim la femeile din viata lui. La ei, mereu este important este ce pui pe talger, ca in functie de asta reusesti sau nu sa il tii aproape. Sa nu-l furi la oca insa, pentru ca atunci se enerveaza rau si te discrimineaza in favoarea alteia.

SCORPION- E veninos baiatu`. Scuipa ce nu-i place si se infige in ce ii place. Cam cum ar face toti, de altfel. Mai putin scuipatu`. Ar fi trebuit sa il invete maica-sa ca nu e frumos sa faca asa. E destul de rar insa, asa ca daca il gasesti, tine-l aproape de tine. Dar nu la fel de aproape ca doza de antivenin. Asta e cu adevarat o relatie fatala.

SAGETATOR- Daca nu te-ai saturat de sagetile pe care ti le-a aruncat... Da, da, alea cu: "Esti proasta", "Esti grasa", "Esti urata", "Aialalta era mai desteapta decat tine", "Mai du-te-n sageata mea"..inseamna ca iti meriti cu prisosinta prima replica si nu mai are rost sa citesti pana la capat sfatul asta. E si mai grav daca tu credeai ca l-ai luat pe Cupidon de un picior si te-ai gandit ca vei fi langa cel care imparte dragostea din povesti in lume (fata, pe bune?!?). Dar sagetatorii pot fi si amuzanti. O sageata in picior acum, una maine, una in vecina de la 2 si uite asa te poti amuza pana la urmatoarea spitalizare. Stai linistita insa, sagetatorii nu insala, ei arunca doar sageti. Acum ca s-o mai impiedica una, el ce vina are?

CAPRICORN- AStia se catara repede. Probabil ti-ai dat si tu seama de asta, cand s-au catarat ultima oara pe tine si au dat cu...copita...gentil, printre crevasele tale. Oricat de mult ti-ar placea, sa stii ca el face asta si cu celelalte. In special cu ...capritele alea mici, pe care le gaseste pe drumul catre casa. Are un sentiment patern foarte dezvoltat, pe care simte nevoia sa si-l manifeste la orice behaiala blajina. A ei, nu a lui. Chiar daca te "lucreaza", va gasi un mod sa te lucreze delicat, fara a te pune intr-o postura denigranta. Cum ar fi in patru labe. Se poate chiar sa iti prezinte capritele lui, sa va tina pe toate, in intimitatea caminului pe care il impartiti..

VARSATOR- Dupa cum le zice numele, lor le place sa verse mult. Lichid seminal, in principal. Pe care il aduna in vase mari si il impart ca o ambrozie muritoarelor insetate. Sunt mana larga si buzunar larg. La orice. Nu accepta insa orice oferta, pentru ca le place sa fie selectivi. Adica, nu oricine se poate infrupta din ambrozia lor. Trebuie sa meriti  pentru a intra in clubul asta. Nu exista niciun motiv sa te panichezi, pentru ca daca te va insela, te va insela cu cineva cel putin la fel de bun ca si tine. Daca se intampla asta, piteste-i vasul cu ambrozie, sa nu mai aiba ce sa imparta. Il vei avea la picioare imediat!

PESTI- Sunt scarbosi si alunecosi. Plus ca li se deschid branhiile in momentele cele mai nepotrivite. Te duci cu el la restaurant, hop!...i se deschid branhiile. Te duci cu el la film...hop!...i se bulbucaie ochii. De fapt, el cauta un loc unde sa depuna icre, fiind destul de casnic. E baiat bun, cand nu iese cu fratii lui, la spart bule de aer si mancat alge. Se lasa dusi de curent, iar daca acest curent il duce intre branhiile unei pestoaice potente, atunci sa iti iei adio de la el. Arareori calce afara din banc. Daca vrei sa il tii langa tine, spune-i ca icrele lui nu sunt bune nici de salata macar. 

Dragostea de carlionti

M-am trezit intr-o dimineata si l-am vazut asa ravasit. Dormea. Era atat de frumos: cu parul lui carliontat, cafeniu, care mangaia dezordonat contururile fetei cu maxilare deja proeminente. Respira atat de molcom , incat cu greu ii puteai auzi aerul care ii umplea ritmic plamanii si toata fiinta. Genele erau singurele care tradau un somn profund, miscandu-se aritmic si febril, odata cu pupila, pe sub pielea delicata a pleoapei. Imi aduc aminte insa de ochii lui si cum m-au privit cu numai o seara inainte: erau atat de tanguitori, rugatori si inocenti, incat nu am putut sa le rezist nici de data asta. Cu toate ca mi-am promis ca nu mai fac niciodata asa. Se joaca prea mult cu mine si imi stirbeste orgoliul  de femeie. Si din atat de putin! Nu te poti lasa inmuiat de atat de mult si atat de repede!
Ma uit din nou la el si la buzele lui, pe care are obiceiul sa si le umezeasca in somn. Prea mult. E atat de frumos cand face asta, incat cu greu ma pot abtine sa nu imi apropii fata de el. Degetele i se inchid in pumn  si i se deschid frenetic si nervos, de parca ar semnaliza in secret cu cineva din apropiere.
Corpul lui firav e atat de frumos si miroase atat de bine, incat imi vine sa il chinui, asa cum am facut cu doar ceva timp in urma.
Dar il las, pentru ca incepe sa ii curga o baluta in coltul gurii, pe care o varsa printre cei doi dintisori abia ititi din neantul gingiilor. Are doar cateva luni. Si el poate fi inceputul unei povesti de dragoste cu ....carlionti pentru oricine. 

Back to Constanta. For now.

In momentul asta, sansele sunt de 90% sa fac o alta mutare mare: din Bucuresti in Constanta. Temporar sau nu, asa s-au aranjat lucrurile. As vrea sa zic ca imi pare rau, dar nu pot. Pentru ca nu pot. Insa daca asta se intampla acum un an, probabil ca m-as fi rasucit si razvratit in ultimul hal al ratiunii , m-as fi urcat pe pereti (si nu de placere) si as fi scos flacari pe gura-mi mare pentru a-mi exprima nemultumirea. Si cred ca pe undeva, asta am si facut la un moment dat, cand m-am incapatanat sa ma iau la tranta cu soarta si mi-am luat o laba de urs, grea si apasata, fix in freza. Probabil ca de atunci m-am invatat minte, mai mult sau mai putin constient si mi-am dat seama ca datul e dat. You can fight it, dar cand ti se intoarce, atunci sa te tii bini di tat.
In plus, ma minuneaza sa vad ce se intampla si pe unde o sa mai migrez (da, doamne, sa fie prin afara tarii, printr-o Bora Bora !). Pentru ca stiu ca asta o sa se intample dupa tot periplul asta de evenimente. O sa vina un nou val, care o sa imi creeze un nou context, cu noi reguli de adaptare si o sa aduca si o tona de provocari. Un singur val. Because that`s life, iar la un moment dat, ajungi sa ii descifrezi putin tainele, odata ce te detasezi. Pana cand o citesti de tot, iti ia o viata intreaga sau chiar mai multe, depinde de cat de perspicat esti.
Singurul lucru de care mi-e un pic teama este ca ideea de casa nu o sa mai fie niciodata ce a fost. Azi o mutare, maine o mutare, poimaine o delegatie, raspoimaine un schimb de experienta...si uite asa incepe mobilitatea sa isi spuna cuvantul, iar statornicia se duce... raiului. Dar ne obisnuim si cu asta.We gotta face the jungle, right?
Pana una-alta, va anunt ca fac bine. Tuturor. Sau cel putin asa incerc. Ma curat karmic si (re)invat ce inseamna prietenia cu oameni frumosi langa mine. Ah,si am descoperit ca nu stau asa prost la capitolul relatii: se pare ca am una care tine de vreo 22 de ani.

Asa ca, dragi cunostinte si prieteni de Bucuresti, do me a favour si respectati regulile de mai jos:

1. Nu sunati sa intrebati ce s-a intamplat. Asa, din senin, doar ca ati citit un post.
2. Nu plangeti dupa mine. Nici nu suspinati, pentru ca la cat de trecator este totul, orice se poate schimba intr-o secunda. Sper ca sesizati ironia la adresa celor care dramatizeaza usor.
3. Nu puneti pe altii sa sune sa intrebe de ce. E intrebarea care imi fute creierul mic si creierul mare in acelasi timp.
4. Daca o dati si cu regret, atunci clar avem probleme.

Daca o fi sa ma intorc, m-oi intoarce eu. Va anunt din timp, sa ma scoateti la o cafea. Daca nu, va trimit vederi de pe unde sunt.

PS: Nici nu aveti idee cat de bine e vara la mare!

Ce faci de Eurovisionul asta? Eu vomit carabusi. Din nou.

Dupa prima semifinala de Eurovision, a trebuit sa fumez o tigara. Sa imi scot din minte toate melodiile de rahat pe care mi le-a asimilat creierul in decurs de o ora. Nu e ca si cum nu m-as fi asteptat, dar ma gandeam ca toate rahaturile rautacioase indreptate impotriva lui Ouatu or avea laba-za (ortografiat intentionat asa, sic!) informatii concrete cum ca concurenta(da, cacofonie intentionata!) is the shiet. Ce-i drept, concurenta e un shiet, dar nu din ala tare si smecher, ci unul ordinar, al carui miros ramane mult in haine. Si creier. Si stomac.
La ce mi-a fost dat sa auz, ma pot declara absolut multumita si incantata de melodia pe care noi o avem in concurs si m-as hazarda sa spun cum ca am putea ocupa si un onorabil deloc ultim loc. Dar sa revenim.

Am auzit-o pe Anouk cantand. Pentru Olanda Inainte sa  deschida gura, imi treceau prin minte toate versurile de la "Nobody`s wife" si mi se umplea sufletul de bucurie copilareasca. Pana cand a deschis gura. Si a inceput sa cante despre pasari. Si basme. Si licurici. Si ce rahat o mai fi cantat ea acolo, ca eu deja ma decuplasem. Nu am gasit inceputul melodiei, mijlocul-cu greu, iar finalul a venit brusc si vomitiv. Dezamagire, mi-am urlat in minte, gandindu-ma daca se putea si mai rau. Si iata ca...se putea.

Lituania s-a numit ea. Care anul asta si-a zis ca daca trimite un psihopat deliric, cu ceva probleme cu clipaceala din ochi si  imbracat in piele, va da pe spate toate farfuzele din Europa. Eu una, nefiind farfuza, m-am intrebat daca omul: 1. stia ca este intr-o semifinala sau l-au deranjat astia de la rutina zilnica de cafele pe strase. 2. daca a tras ceva inainte, ca altfel nu imi explic clipaceala de ochi  3. daca lui chiar i-a zis cineva vreodata ca are voce, ca tare mult rau i-a facut. Iar ala care i-o fi facut piesa cu sound de Depeche (pe vremea cand aveau varsat de vant) ar trebui clar gadilat cu un bat in zonele intime. Poate nu ma credeti: Clipaciosul in piele

De la Lituania trecem la.... Belarus. Vedeti voi, la Belarus a venit una blonda, Alyona, care a iesit dintr-un ou. Da, dintr-un ou. Cred ca a ciordit recuzita de la Lady Gaga, pe care a vrut sa o si imite, la un moment dat. dar nu i-a iesit. Ca avea picioare lungi. Si tonifiate. Bun, Alyona asta nu stiu exact ce a incercat sa faca, in rochia ei tassel, dar a cantat despre soare si a dat de doua ori din solduri, mai-mai sa i se rupa. Era ca si cum m-as fi uitat la o Loredana mai tanara care canta despre oi. Sa nu mai pomenim ca avea un "oi " pe acolo prin refren. Poate si asta o fi fost luata de la croati. Bun, un rahat si asta. Melodia zic, ca fata parea de treaba.

Danemarca. Of, Danemarca. Nu stiu ce zane or fi pe la ei prin paduri pe acolo, dar cred ca le-a scapat vreuna din aia nebuna de acolo si a aterizat fix pe scena: in picioarele goale, rochie fal-fal asimetrica si jerpelita. Care canta, nici ea nu stie cum canta. Ca parea asa de jale si dor, cu o usoara frustrare in glas. De parca ar fi fost tarziu in noapte si nu i s-ar fi intors barbatul de la bauta cu baietii, iar ea il astepta ca si cand...cu parul langa usa. Cam asa sa fi fost. Deci pica si asta.

Si de parca nu era suficient ce vazusem, mai vine una. Dupa atatea zane, picaturi, curcubee, paduri, padurase, izvorase, roz, pufos si alburiu (de parca ziceai ca toata lumea a fumat in masa si au avut toti aceeasi revelatie, simultan)...ei bine, dupa atatea basmulete si basmute..vin aia din Muntenegru. Si nu oricum, atentie! Cu un inceput de Snap!, combinat cu LaBouche. Ei, doi cosmonauti luminati pe interiorul castii. Ea, o capra cu tocuri de 12 si cu un ceva dubios la ureche si ochi, de ziceai ca vine derect din versiunea cheap a lu` Matrix. Si incep sa rapaie. Sau sa rapaiasca. Prost! Doamne, atat de prost, ca nu stiam daca sa rad, sa plang, sa ma ascund sau sa sparg televizorul. Imaginati-va voi: cosmonauti si Snap!.

Dar sa nu fim rautaciosi pana la capat. Moldova a avut un show foarte bun si o melodie interesanta. Rusia, o voce senzational de cristalina si zguduietoare de par pe mana. Irlanda... a incercat ceva diferit anul asta, dar a dat-o prea mult in Guetta si Safri Duo. Din fericire, baietul chiar are voce. Si inca bunicica.

Spre final, am pastrat ce e mai bun: Switzerland. Sa va delectati, nu de alta.  Astia au venit anul asta cu un fel de yoddleristi hipsteri, care mai sunt si foarte urati. Daca as fi rautacioasa, as zice ca parca ar fi o familie de martori ai lui Iehova, in cautare de noi adepti. Sau o asa zisa familie de martori ai lui Iehova, carora le place sa racoleze tineri de pe drum si sa le faca felul. Dar nu sunt rautacioasa. Si zic ca ca ei(da, intentionat, din nou) au mai fost doar unii inaintea lor: Kelly Family.
Ii aveti aici pe baietii dubios de veseli : Hipsterii yodleristi sau ceva

En conclusion, we have, once again, all the shitty songs @Eurovision. E ca si cum le-ar alege special sa zgarie pe retina si sa indobitoceasca. Sa nu mai zic de Azerbadjan, care are deja 1 mil de viewuri si nu inteleg de ce.

In loc de PS: Asa ca, in aceste conditii, sa nu va mai aud cu Ouatu. Ca...sa-mi sara materia cenusie din cap de nu m-am saturat de ponegririle, acatistele si mistocarerile care s-au facut pe seama lui. Total gratuit si inutil. Ca la fiecare Eurovision. Toata lumea s-a (de)dat la "coaiele" lui, iar asta a devenit un amplu fenomen cultural in Romania: putza unui contratenor. Are sau nu putza? Canta subtire, nu are cum. Hai, ma, pe bune? Dar asta e alta discutie.

Si nu, nu ma consider cunoscator intr-ale muzicii. Imi dau si eu cu parerea, asa ca trebuie sa o luati ca atare. :)

Am invatat ca...

1. .... oricat de mult ai cauta, oricat de multe ai cauta, ele vin doar atunci cand trebuie sa vina. Nici mai devreme, nici mai tarziu.
2. .... nimic nu este permanent. Nici relatiile, nici prieteniile. Unele sunt facute sa ramana, altele sa se piarda in neant. Fiecare are vremea ei.
3. ... ca regretul este cea mai mare prostie pe care o poate face un om, dar ca nu se poate debarasa de el decat arareori. Idem si pentru orgoliu.
4. ... ca cel/cea care te iubeste va gasi mereu o solutie sa iti fie in preajma.
5. ... ca un telefon de la un necunoscut iti poate aduce mai multa bucurie decat un telefon de la un prieten.
6. .... ca amintirile nu fac decat sa te chinuie sau sa iti induca o fericire artificiala, asa ca trebuie sa le dezbraci de pe tine cat mai repede. Sunt ca sosetele ude, te duc catre cea mai crunta raceala.
7. ... ca noul sperie intotdeauna. In egala masura si necunoscutul. Dar amandoua au frumusetea lor.
8. ... ca rasaritul, frunzele, marea, nisipul, pamantul si iarba au fost dintotdeauna frumoase. Doar ca noi am fost prea orbi sa le vedem.
9. ... ca bunul altuia nu este niciodata ceea ce iti trebuie tie. Si nici nu va fi vreodata.
10. ... ca trebuie sa si induri, pentru a invata ce e umilinta. In definitiv, perfectiunea e oricum o utopie. Si o porcarie generatoare de frustrari.
11. ... ca TU esti TU, iar nimeni altcineva nu iti va putea lua asta, decat daca il lasi.
12. ... ca odata ce evoluezi/cresti, trebuie sa lasi in urma niste oameni. Stai linistit, se vor cerne singuri si vor disparea ca prin farmec din viata ta. Rolul lor s-a incheiat, accepta-i in viata ta pe cei noi.
13. ... ca fericirea nu vine niciodata de la cei din jur. TU esti singurul responsabil de buna ei functionare.

Sa fie 13. Fatidic. Pentru superstitiosi. 

Ce ziceti de dansul creierelor?

Un domn mi-a zis recent  de "dansul creierelor". Ce-i drept, cunosteam si eu termenul, pe care il brevetasem la un moment dat sub numele murdar de  "futai al creierelor". Suna mai bine dans, ce-i drept, ca implica doua persoane care se armonizeaza discursiv frumos. In principal. Plus o miscare dute-vino eleganta, pe care amandoi o stapanesc la fel de bine. Ca asta e conditia esentiala. Sa stapaneasca amandoi miscarea la fel de bine. If not, se produce sincopa si apare impiedicatura rupatoare de genunchi. Creiere, in cazul nostru.
Dansul creierelor este exercitiul care scoate mintea din rutina zilnica si o aduce pe culmile extazului verbal, un extaz  in care amandoua partile se complac. Si se complac frumos. Atat de frumos, incat esenta conversatiei nici nu mai conteaza practic: poate sa fie politica, filosofie, substrat sexual, propuneri indecente devenite decente. Orice te scoate din maglavaitul tau zilnic si te duce intr-o realitate pe care o construiesti cumva de la zero, rupta de tot ce te inconjoara. Daca vreti, e sinonima cu acele exercitii de imaginatie pe care le aveam atunci cand eram mici si vroiam sa ii atingem pectoralii lui AJ, de la BSB, care mai era si iubitul nostru imaginar. Sau...ma rog..in functie de preferinte.
  Practic, in dansul asta, tu il stimulezi pe el, el te stimuleaza pe tine, fix in acel punct in care nu ai mai fost stimulat de mult. Si nu este vorba de punctul G aici. Sau daca vreti, poate fi un punct G. Ala al creierului, care poate fi mai periculos decat toate.
Dansul asta nu este condus de nimeni insa. Amandoua partile sunt egale si isi arunca replici, intr-o chimie cum rar se intampla sa o gasesti. Pentru ca trebuie sa ai un partener pe masura, care sa iti dibuiasca intantionalitatea si sa se lase purtat in joc. Daca nu isi da seama ce ceea ce incerci sa faci, atunci te poate considera doar un ciudat de rahat, care a intrat obtruziv in viata si creierul lui, pe care incearca sa le penetreze gratuit. Si ca tot vorbeam de penetrare, probabil ca dansul creierelor este cel mai intens tip de penetrare, care te duce cel mai rapid la orgasm, odata cu replicile aruncate natural.
Trebuie insa sa stapanesti bine arta conversatiei, pentru ca toata treaba asta poate deveni destul de complicat de implementat pentru un incepator, care vrea doar sa se afirme in fata cuiva.
Intotdeauna, dansul asta se condimenteaza cu mimica. A fetei, a ochilor, a buzelor sau cu miscari de maini, care completeaza gratios si frumos jocul pe care voi incercati sa il faceti. Iar cand atingerile au loc si fizicurile se ciocnesc, inseamna ca preludiul a luat sfarsit si trebuie sa decideti ce faceti mai departe. Zic asta pentru ca nu orice dans al creierelor inseamna o concretizare in ceva. Asa ca nu porniti din start cu gandul asta, ci lasati-va purtati de valul dansului si vedeti unde va duce.
Oricum ar fi, bucurati-va de experienta asta, ca prea des nu o sa va ciocniti de ea.
Astept impresii de utilizare, dupa ce il incercati.

...si a tras-o de par

Se stiau de ceva vreme, dar parca niciodata nu se vazusera ca pana acum. Atat de sexuali, atat de plini de dorinta. De dorinta de a-l domina pe celalalt. De a-l sprijini de un perete si de a-l poseda acolo, pana cand gafaiala ii va desparti.
Nici macar nu vorbeau despre ceva interesant, ci de o banala vreme. Ca s-a facut de cacat si ca nu mai inteleg nimic din ea. Dar ochii le spuneau altceva. Spuneau ca in momentul imediat urmator, masa ar trebui sa fie eliberata, iar energiile lor consumate carnal, cu pofta, printre cestile de cafea furibunda.
Gura a inceput sa devina sloboda, odata cu privirile din ce in ce mai intense pe care si le aruncau deloc la intamplare. Brusc, vremea a fost inlocuita de discutii despre disponibilitate si legi ale atractiei. Ale atractiei dintre ei, pe care ar fi vrut sa o elibereze iar, si iar...si iar.
 Nu stiau ce se petrece, dar amandoi intrasera in acest joc, pe care il jucau cu gratie si pricepere. Pana aproape de un apogeu. Verbal, pentru moment. Cu toate ca si-ar fi dorit sa fie si fizic. Dar stiau ca intr-acolo duce futaiul asta de creiere pe care nu l-au mai incerat niciodata atat de intens.
Mana lui, pe care el o tinea pe ceasca in realitate, avea o alta utilizare in imaginatia ei. Ii apuca parul cu indarjire si o facea sa se simta atat de dominata si obedienta, cum n-a mai fost niciodata. Gura lui, care sorbea din cafeaua inmiresmata, o musca usor de gat si ii soptea cele mai murdare cuvinte, printre dinti.
Spatele ei devenise o obsesie pentru el, asa acoperit cum era acum, de haine groase si mohorate. In imaginatia lui, era gol si arcuit, sub framantarile pline de pofta ale mainilor sale generoase. Iar fundul ferm si opintit in dorintele lui. O vedea dominata, asa cum nu s-a lasat niciodata in discutiile pe care le-au avut pana atunci. Poate si de aici curiozitatea de a o epuiza fizic, de a o face parte integrata a viziunilor murdare pe care le-a dezvoltat in ultimul timp.
Ea incepe sa isi muste buzele, mangaindu-si gatul delicat si firav. El a inteles ca dorinta verbala a luat sfarsit. Au experimentat-o de prea multe ori verbalitatea. Pacatul dorintei repetate si-a facut loc intre ei.
Si el a tras-o de par mai bine ca niciodata.

El si ea: povestea ratata

Ea in camasa lui. E dimineata devreme si isi savureaza cafeaua pe un scaun din metal, tragand cu nesat din prima tigara de dupa seara plina de adrenalina, pe care au consumat-o amandoi cu aceeasi placere. Parul ii este ravasit, iar cearcanele discrete o fac si mai frumoasa in razele delicate ale soarelui timid. Picioarele desculte si fine i se sprijina de un perete zgrunturos, incordandu-se din fiecare fibra.

Deschiderea camasii lasa sa se intrevada pielea pangarita de degetele lui lungi cu numai cateva ore inainte. E ingandurata si se uita pierduta in soarele ce abia se mijeste printre nori. In timp ce gandurile ii alearga haotic prin minte, sufla in cafeaua pe care si-a pregatit-o singura. Pentru ca el doarme. Inca. Nu stie ce sa faca. Daca sa il trezeasca sau nu. Daca sa ii zica sau nu ce simte. E prea devreme. E prea intens. Ii e prea frica. Sinceritatea a facut intotdeauna mai mult rau decat bine. E prea speriata de ceea ce ar putea el zice. E prea speriata ca visul ei sa devina, in sfarsit, realitate. In plus, el e atat de liber si burlac in credinte, incat stie ca nu poate intra cu bocancii in obisnuintele lui. Nu ii poate pune lesa de gat, din senin.

In reluare, isi da camasa lui jos, la care se uita contemplativ cateva secunde. Cu aceeasi lentoare, isi trage hainele pe ea si se uita la el cum doarme, pentru ultima oara. Cu un oftat prelung, iese pe usa, ferm convinsa ca nu il va mai vedea niciodata. 

In spatele ei, usa se inchide violent, iar el se trezeste brusc de zgomotul facut. Speriat, se ridica din pat, alergand catre usa care s-a inchis cu numai cateva secunde in urma. Ar fi vrut ca ea sa nu faca asta, pentru ca i-ar fi placut sa ii vada chipul in fiecare dimineata langa el. Era convins ca ea putea sa il faca sa fie altfel, sa fie cel la care a renuntat acum catva timp. Ar fi vrut sa isi bea cafeaua impreuna, sa se iubeasca nebuneste, sa se certe, sa o arate tuturor, ca e a lui si va ramane a lui. 

Pune mana pe telefon si o suna. Liniste. Prea liniste. Cu un oftat, arunca telefonul si isi promite ca va ramane acelasi burlac pe care il stie toata lumea. Sansa lui de a fi fericit a fugit miseleste, lansandu-l mai gol ca niciodata. 

In cautare de jumatati

Ne mintim singuri. Ne place. Si o facem cu atat de mult masochism, incat ajungem sa credem plasmuirile mintilor noastre bolnave. Asta pentru ca, de mici, am fost invatati ca pentru a ne face un rost in viata, trebuie sa ne unim destinul cu jumatatea de sex opus (sau nu, depinde de caz). Si nu oricare jumatate, ci ACEA jumatate.
Asa ca pentru a gasi aceasta jumatate, ne pierdem mai mult de JUMATATE din viata, cautand un ceva idealist, utopic, care ar trebui sa ne satisfaca setea de absolut emotional. Un cacat, daca ma intrebati pe mine!
Toata presiunea pe care noi insine o punem asupra noastra ajunge intr-un final sa ne distruga sau sa futa orice dezvoltare posibila a unei relatii normale. Plasmuim atat de usor si iluzionam cu o mana atat de sigura, incat realitatea vine din urma si ne da dupa un pumn in stomac, de ne stau matele in loc, si alta nu. Nevoia de a nu mai fi singuri ne racaie atat de mult, incat cu disperare orbecaim dupa un opus care sa ne implineasca in mod absolutist. Da, absolutist.
Fiecare jumatate opusa e un posibil absolutist, pe care noi il vedem ca salvator al problemelor noastre si luator al emotiilor pe care suntem in stare sa le oferim. Dar nu e asa de simplu. Oamenii sunt construiti atat de diferit, incat foarte putini vor raspunde nevoilor noastre absolutiste. Ne anulam reciproc dorintele si ajungem la deziluzii, pentru ca nu am avut maturitatea emotionala necesara sa adaptam persoana contextului si nu invers.
Asta pentru ca noi cautam in celalalt ceea ce ne-au invatat cartile, filmele, parintii, prietenii si experientele anterioare. Cautam ca cel din fata noastra sa fie altfel decat toti ceilalti, inclusiv decat noi. Sa nu fie ca trecutul si sa ia viitorul prin suprindere, dand ofrande prezentului. Din nou, un cacat! Pentru ca asta ajunge sa doara in momentul in care vedem ca cel din fata noastra se topeste incet-incet, pana cand ajunge o infinitezimala mogaldeata inutila, deloc asemanatoare cu ceea ce ne gandeam noi ca va fi.
Personal insa, nu caut absolutul. Caut doar elementul de ponderare, care dimineata sa imi zambeasca, ziua sa se manifeste, iar seara sa imi povesteasca la un pahar de vin cat de misto sau naspa a fost ziua lui. Dar simplitatea relationarii devine atat de complicata atunci cand creierul si presiunea patternului isi baga coada, incat totul se poate fute din primele minute ale unei conversatii, doar pentru ca picioarele nu sunt suficient de lungi, sanii suficient de mari, nasul suficient de mic. Suntem niste mogaldani emotionali, in cacat pana in gat.
 Stiu, nimeni nu a zis ca e usor, iar de asta ma conving cu fiecare experienta care trece, a mea sau a celorlalti. Nu toti suntem norocosi. Nu toti gasim ceea ce cautam, pentru ca intr-adevar comorile nu stau la vedere niciodata.
But one can hope.
Asa ca astia de v-ati gasit, ferice voua! Noi, astialalti, mai putin norocosi, inca orbcaim intr-un absolut...nedefinit de infinit.

Si cand ma pregateam sa renunt...

Acum cateva zile, intentionam sa renunt la tot: job, proiecte, amorezi, pasiuni, Bucuresti. Tot. Sa renunt la ceea ce am construit de cativa ani incoace, la toate visele indeplinite, la toata munca pe care am depus-o sa ajung unde sunt acum. Dar la tot.
 Mi-as fi dorit sa imi iau lumea in cap si sa mor de foame in adancul padurii, poate asa o sa gasesc catharsys-ul de care imi tot ziceau filosofii trecatori ai vietii mele. Nodul mi se pusese in gat, iar creierul mi-o luase razna, pe coclaurile gri ale subconstientului meu. Stiam ca aberez si eram perfect constienta de absurditatea planului pe care vroiam sa il infaptuiesc. Dar ma macina. Atat de tare si atat de pregnant, incat cortina neagra mi se pusese in fata ochilor, fara sa intrezaresc vreo alta solutie la toate angoasele mele.
Ganduri si comparatii imi treceau prin minte, punandu-mi  lanturi de gat, maini si picioare, strivind aerul pe care si asa cu greu il inhalam. M-am simtit neputincioasa pentru prima data dupa mult timp si ma ofticam pe mine insami pentru ca am lasat sa se intample asta dintr-o data, din senin. Imi venea sa arunc cu toate cuvintele in aer, dar niciun sunet nu brazda eterul din jurul meu. Ca si cum totul ar fi complotat impotriva strigatulului meu urban de eliberare. Ca si cum destinul m-ar fi fortat sa ard pe interior si sa imi parlesc toate nemultumirile nemotivate, ce ma transformau intr-o banala victima.
Pana cand cineva mi-a adus aminte cine sunt. Sunt Crangasha, zicea. Crangasha, cea careia ii pasa si ii face pe toti in jurul ei sa zambeasca. Cea nebuna, care atinge corzi prin neobisnuit si contraste. Cea care da sfaturi si de care oamenii se lipesc repede. Cea care vorbeste despre dragoste si iubire neconditionata, propovaduind echilibrul in randul altora, prin bucatariile prietenilor.  Cea careia nu ii e frica.
Si atunci am realizat ca uneori este nevoie ca cineva sa iti aduca aminte cine esti, in momentul in care mintea ta devine prea ocupata sa plasmuiasca scenarii apocaliptice. Si nefondate. Iar cand cineva face asta, atunci orbirea iti piere si devii din nou constient de cat de norocos esti ca ai oameni frumosi in jurul tau.
Nu vi s-a intamplat niciodata asta?

Eurovision 2013 sau cum sa vomiti carabusi mai repede

Cred ca TVR-ul a facut o mare confuzie anul asta intre Eurovision  si un concurs de franciza, foarte bine pus in scena de tatucii ProTV-isti. Zic asta pentru ca tot ceea ce au incercat sa puna in scena (si au esuat lamentabil) a fost preluat de la "Romanii au talent" si "Vocea": incepand cu ...caravana(serios???!! caravana nationala? pentru ce ?? sa ii adunam pe cei de la X factor si Romanii au talent?) si terminand cu materialele de cacat produse (asa zisele materiale amuzante de making of, adevarate abjectiuni, in care concurentii nu stiau cine sunt cei din juriu)
De Eurovisionu` asta, m-am simtit ca la Poplaca, nu ca as fi fost vreodata acolo, dar probabil ca atmosfera cam tot aia e : se face o ciorba mare, la un foc de tabara, in jurul careia se aduna tot satu`: si Ninel din vale, si tanti Leana Inforata din deal si copiii renascuti ai emisiunilor de la TV-uri concurente. Si cum ciorba nu e ciorba pana nu se imbata cineva , cred ca sablonul asta l-au respectat si aia de la TVR cand au produs tot ambalajul asta sclipicios  de nunta, numit Eurovision. S-au imbatat muci si s-au pus pe munca dupa: de la scenografi, scenaristi, macheuze, operatori, regizori, costumierea. Tatzi. tatzi!! Totul inspre vomiciunea noastra, a putinilor cretini (ma scuzati, dar asa m-am simtit cand am auzit glumele moderatorilor) ramasi sa mai vada care e treaba cu Eurovisionu`. Nici acum, la final, nu m-am prins de ce m-am uitat timp de doua semifinale si o finala la sosiile celor de la ABBA pe scena unui eveniment produs in Romania.

Dar sa revenim: am vazut la Eurovisionul asta. Copii de 16 ani care si-au incercat norocul si au fost lasati sa ajunga in finala. De un juriu exigent. Foarte exigent. Acelasi juriu care a lasat si toata Casa Presei sa le calce pragul (aici din motive de audienta). Acelasi juriu care a mers in alegerile lui pe "experienta, capacitatea de a sustine live o melodie si sound de 2013" (cacat!!), dar nu oricum, ci dand punctaj umflat lui Nanau(Ianau?!?), recte doamnei Elena Carstea (care, din nou, nu inteleg ce cauta aici). Si of course, 0 puncte Luminitei Anghel, ca doar...ce mama ma-sii..a avut o melodie de "cacat"!
 Pai din cate stiu eu, Eurovisionul  nu este un loc unde sa se afirme copilandru` si noneimarii sau future to be neimarii, ci exact cei care au o experienta muzicala solida in spate si care dovedesc ca pot reprezenta onorabil Romania la semifinala europeana mare.  Nu de alta, dar pana mai anul trecut, asta se cauta.
Nu suntem la scouting talente, nu putem trimite in finala oameni care nu au cantat deloc pana acum un an!...si in tot acest an au mai avut doar doua concerte pe scena de tara de la Cucurezeni (iertare, @Ovidiu Buta, pentru folosirea termenului ). Sa ma insel eu oare? Zic asta pentru ca am vazut toti finalistii de la showurile muzicale concurente pe scena cu trei triunghiuri a Eurovisionului romanesc.  Concurenti care au behait si au latrat cum au putut mai bine (sau mai rau), cacati pe ei din cauza  unui public de 30 de persoane (cati erau in platoul TVR-ului). Pai ii apuca aploplexia la show-ul al mare si ii mai aveam si pe constiinta!

***

Lasand asta la o parte, cred ca asta a fost anul in care TVR-ul chiar s-a usurat pe frezele noastre si a pus-o de un film horror in platourile lor, din bani publici. M-a impresionat nespus Camera Verde , la fel ca si modul in care pica lumina pe toate picioarele moderatorilor. Nu pe fatza, ca nu era nevoie.  Asta pentru a nu mai vorbi de cameltoe-ul masculin al unuia dintre moderatori, nemascat de o pereche de pantaloni albi, prea mulati. La fel de mult mi-au placut costumele, rochiile de pitipoance porno ale moderatoarelor, recte de nunta  tiganeasca pentru duduia din Camera Verde care nu era verde. Dar sa nu jignim nuntile tiganesti.
Pasele dintre toti cei 6 implicati (de ce rahat a fost nevoie de 6??) au fost spectaculoase si au facut deliciul creierilor mei deja incretiti dupa 2 semifinale. Hihihi, hahaha, parodie ieftina si basita, prost jucata, care nu a facut decat un mare deserviciu celor de pe scena.
Cel mai tare m-a amuzat echipa de specialisti in online, care ziceau ca romanii sunt atat de incantati de Eurovisionu` asta, ca se uda toti de placere. Hai, nu zau??!?
TVR, ce-ar fi sa externalizati productia pentru Eurovisionu` urmator?

Ma (pre)schimb

Schimbarea nu e niciodata problema, ci faptul ca oamenii nu o percep niciodata ca atare. Mereu schimbarea e rea, mereu ii face pe oameni mai de cacat decat erau inainte. Cacat!
Daca am inota intr-un cacat mare pana la gat si brusc ne-am trezi intr-o apa limpede, turcoaz...asta ar deveni problema de nerespirat a vietii noastre, pentru ca  schimbarea care ne-a scos din cotidianul cacacios pe care il inghiteam pana atunci a venit cu neshte necunoscute agatate de ea. Iar noi evident nu mai stim cum sa dealuim cu ele, ca necunoscutele dau mereu batai de cap. Nu ar trebui.
Greseala pe care o facem este ca lasam mintea sa controleze orice detaliu din viata noastra si sa creeze programari. Cum se schimba ceva, cum mintea da din colt in colt, pentru ca nu mai poate asocia acel ceva nou cu nimic altceva din experientele anterioare. Iar aici intervine blocajul ala de cacat, pe care nu stii cum sa il rumegi. Sau de ce sa il rumegi. Sau de ce sa orice cu el, pentru ca nu il simti cum ca ti-ar apartine.
Schimbarea nu e rea insa, pentru ca e singura care iti arata ca evoluezi. Si de indata ce evoluezi, se schimba si perspectivele din jurul tau: oamenii vin, pleaca, schimbi cercurile, schimbi locurile de munca, schimbi metehnele de a gandi, schimbi orice e nevoie de schimbat si inveti din greselile unui trecut plin  de pacate, in ideea ca nu le vei mai repeta pe viitor.
Pentru ca daca nu schimbi...stii ca vei ramane incontinuu blocat intr-un peisaj care nu te mai intelege si nici nu te mai primeste cu bratele atat de deschise precum o facea  inainte. Iar tu nu vrei sa ramai blocat, ci sa te bucuri de propria emancipare, fie ca este langa oameni vechi, fie ca este langa oameni noi.
Atata vreme cat iti stii limitele si iti infranezi entuziasmul, schimbarea e buna. Principiul de actiune este cat se poate de sanatos: burn some, win some. Dar totul cu moderatie. Pentru ca tot cu moderatie vei fi si inteles de ceilalti. Ceea ce e la fel de normal.  :)