Tampeala de toamna

Privirea tampa nu a avut-o niciodata. Poate, atunci cand se discuta de negri. DAr incep sa realizez ca am anumite momente in care ma surprind cu ochii pironiti intr-o fotografie. Ba a lui, ba a lui, ba a ei. Le analizez si zambesc tamp. Oare oamenii astia fac parte din trecutul sau din prezentul meu? E intrebarea care se repeta obsesiv in mintea mea de om nedus la biserica. Imi place zambetul lui. Imi place cum ea il completeaza pe el. Ei doi nu se potrivesc. A, se si casatoresc?Am inteles!Eh, ghinion de nesansa. Pe mine insa nu ma pun in nicio ecuatie. Nici de bine, nici de rau, nici de brodeala, nici de dezlipeala. Sunt usor absenta in propriul univers de definire si manifestare. Oare o fi de rau?Nu reusesc sa ma lipesc de imaginea nimanui.Nici vizual-imaginativ, nici fizic. Nici nu astept asta. Ma bucur de liniste. Pana cand m-oi satura. Si cred ca momentul ala e aproape.